În Evanghelie, întâlnim mai multe pagini care apar uluitoare şi paradoxale. Una dintre acestea este parabola pe care am ascultat-o: aceea a lucrătorilor trimişi în vie la ore diferite şi plătiţi toţi în acelaşi mod.

Poate că noi ne-am obişnuit să citim şi să ascultăm Evanghelia nu numai cu o atitudine de respect şi reverenţă, dar uneori cu o atitudine excesiv de serioasă. Ceea ce ar putea sărăci înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu din partea noastră, făcându-ne incapabili să-i culegem anumite nuanţe de umor şi de ironie înţeleaptă. O ironie care nu compromite de fapt “seriozitatea” discursului, dimpotrivă! Numai că… uneori întâmpinăm dificultăţi în a o culege şi accepta, pentru că ne priveşte prea îndeaproape.

Încercaţi să citiţi parabola lui Isus ( o povestioară simplă, simplă de tot, fără pretenţii), având mereu în memorie multele discursuri pe care le auzim din partea multor politicieni, sindicalişti şi literaţi de orice culoare şi tendinţă, referitor la dreptate, egalitate, drepturi, echitate şi aşa mai departe…

Încercaţi să vă gândiţi (mai mult pentru a zâmbi) ce ar putea spune sindicatele pe de o parte, iar pe de altă parte patronatele, în faţa acestei parabole…

Fapt este că Isus nu vorbeşte despre politica socială, despre contractele de muncă sau despre echitate fiscală: Isus vorbeşte despre “împărăţia cerurilor”. Şi ceea ce vrea să ne facă să înţelegem prin această parabolă este tocmai că nu se poate raţiona despre “împărăţia cerurilor” – adică despre ceea ce priveşte raportul lui Dumnezeu cu oamenii şi invers – cu aceeaşi mentalitate şi după aceleaşi criterii prin care se gândeşte despre politică, raporturi sociale sau economie.

Parabola lui Isus pare a fi făcută tocmai pentru a provoca reacţia auditorilor (sau a cititorilor). Şi dacă suntem sinceri, probabil că va trebui să recunoaştem că şi nouă ne vine să “murmurăm” împotriva unui mod de a acţiona care ni se pare incorect şi nedrept. Şi totuşi, Isus propune această parabolă evident ca o imagine a comportamentului lui Dumnezeu faţă de oameni.

Noi gândim că apărăm valoarea “dreptăţii”, şi nu reuşim să o concepem altfel decât în termeni de confruntare, revendicări, echitate în distribuirea sarcinilor şi beneficiilor… Ni se pare “normal” ca aceasta să fie valid şi în raportul cu Dumnezeu.

În timp ce Isus ne învaţă că criteriul de fond cu care acţionează Dumnezeu faţă de oameni este cel al unei bunătăţi gratuite şi universale, care depăşeşte orice calcul uman de merit şi non-merit, fără a nedreptăţi pe nimeni. Pentru că în tot cazul, faptul de a fi într-un raport de prietenie cu Dumnezeu, în comuniune cu el, nu este niciodată rodul unei cuceriri sau al unui “merit” uman, dar este un dar al lui Dumnezeu şi “harul” său.

Să nu ne imaginăm că Dumnezeu nedreptăţeşte pe cei “buni” şi pe cei “drepţi” (adică pe noi…) pentru că este capabil să ierte şi să admită la aceeaşi comuniune de viaţă cu el chiar şi pe cei pe care noi îi socotim “răi”, “păcătoşi”, “delincvenţi”, numai pentru că s-au convertit în ultimul moment. Chiar dacă nouă ne vine să ne gândim: “Dar atunci nu se mai merită să faci atâtea eforturi pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu şi a-şi da toată străduinţa în îndeplinirea datoriilor în Biserică şi societate!”.

Dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles bine Evanghelia. A trăi în harul lui Dumnezeu şi în fidelitate faţă de învăţătura Domnului, a ne angaja pentru dreptate şi dragoste, este deja “har şi răsplată” în acelaşi timp.

Nu trebuie să fim niciodată geloşi pe meritele noastre sau invidioşi pe bunătatea lui Dumnezeu faţă de alţii, ca şi cum generozitatea sa faţă de alţii ne-ar produce vreo nedreptate nouă. Mai bine să învăţăm să ne bucurăm la gândul că Dumnezeu, Părintele milostiv, mântuieşte mult mai multe persoane decât s-ar mântui prin judecăţile noastre… Pentru că bucuria Sfinţilor creşte cu cât ei văd mai mult extinzându-se milostivirea lui Dumnezeu.