Există un contrast strident între Evanghelia de astăzi şi cea din duminica trecută. Atunci Isus era recunoscut drept “Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”; acum el însuşi anunţă că va trebui “să sufere mult şi să fie ucis”. Atunci Petru era numit “fericit” şi pus de Isus ca stâncă şi fundament pentru Biserica sa; acum este numit “satană” şi considerat drept “scandal”, adică o piatră care te împiedică şi îţi obstaculează drumul…

Şi totuşi, în Evanghelia sfântului Matei, pericopa pe care o citim astăzi urmează imediat celei pe care am ascultat-o duminica trecută: într-un fel pentru a sublinia necesitatea unei profunde (şi grele) convertiri, pentru a trece de la o manieră de a gândi pe care Isus o defineşte “conform oamenilor” la maniera de a gândi şi vedea lucrurile “ca Dumnezeu”. Şi aceasta, nu numai în ceea ce-l priveşte pe Isus însuşi ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, dar şi în ceea ce ne priveşte pe noi ca şi creştini şi oameni.

“Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi…”. Este un discurs care nu place nimănui. Nu ne place nouă celor de astăzi, aşa cum nu-i plăcea nici lui Petru şi oamenilor de atunci. De altfel, nici chiar Isus nu s-a îndreptat spre cruce cu prea mare entuziasm: nici pentru el suferinţa nu era o plăcere. Şi totuşi el a acceptat să sufere şi să moară pe cruce.

Noi, la drept vorbind, ne-am obişnuit aşa de tare să auzim vorbindu-se despre Isus cel răstignit şi să vedem crucifixe peste tot – începând din biserici până la tribunale, în parlament… – astfel încât acest lucru nu ne mai impresionează. Poate că lucrurile ar sta cu totul altfel dacă ni s-ar întâmpla să vedem odată un om adevărat care moare răstignit pe o cruce… Dar din fericire nu se mai practică aşa ceva astăzi.

Dar, cuvintele lui Isus rămân: “Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Noi toţi, care purtăm numele de creştin, suntem în rândurile acelora care în mod oficial înţeleg “să-l urmeze” pe Isus Cristos. Prin urmare acele cuvinte valorează pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă sunt greu de acceptat.

Dacă Isus s-ar fi mulţumit să moară numai el pe cruce… poate că l-am fi urmat cu mai multă plăcere. În schimb dacă aşa-i vorba, în faţa unei atari propuneri, am dori să demisionăm sau să încercăm “să urmăm” pe altcineva: pe aceia care în loc să vorbească despre cruce, vorbesc despre succes şi viaţă uşoară.

Dar este şi un “vai”: toţi aceştia se opresc înainte de moarte; ba mai mult, de obicei mai înainte de bătrâneţe, ca şi cum viaţa ar valora ceva numai cât timp suntem tineri şi sănătoşi. În schimb Isus merge dincolo şi vorbeşte despre înviere. Şi ne spune că pentru “a salva” într-adevăr viaţa proprie, trebuie să avem curajul de “a o pierde” pentru a-i acorda lui dreptate.

Ştim prea bine că, după logica acestei lumi, tot ceea ce nu se face pentru interesul propriu şi pentru plăcerea proprie înseamnă ceva risipit, pierdut. În schimb, după Evanghelie, “câştigul” adevărat constă în tot ceea ce se face pentru alţii, până la dăruirea vieţii proprii. Şi tocmai aceasta este numit de Isus “lepădare de sine însuşi”; şi la aceasta ne invită şi sfântul Paul (în cea de-a doua lectură) spunându-ne să ne oferim pe noi înşine (= “trupurile noastre”) ca jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu.

Dar poate că cuvintele lui Isus sunt mai puţin paradoxale decât pot apărea la primă vedere. Mai devreme sau mai târziu, într-un mod sau altul, experienţa durerii ne loveşte pe toţi. Acceptarea suferinţei proprii, căutând uşurarea suferinţei altora, este “soluţia practică” pe care ne-o propune Evanghelia în faţa enigmei durerii, răului şi morţii. Adică încredinţarea în cuvântul lui Cristos, care vrea să ia asupra sa durerea noastră precum şi moartea noastră, pentru a ne arăta prin învierea sa care-i este finalul, pentru cel care are încredere în imprevizibilele şi inepuizabilele resurse ale lui Dumnezeu.

Contradicţia dintre mentalitatea lumii şi logica Evangheliei poate face astfel încât şi pentru noi, ca şi pentru Ieremia, cuvântul Domnului să devină “motiv de oprobriu şi batjocură” (cf prima lectură). Dar pentru a ne face bine calculele proprii în faţa aventurii existenţei trebuie să privim lucrurile până în toată profunzimea lor: ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde sufletul propriu, adică pe sine însuşi şi viaţa proprie?

Să ne amintim că nu totul se sfârşeşte atunci când închidem ochii… “Pentru că Fiul omului va veni în slava tatălui său… şi va da fiecăruia după faptele sale” (cf Evanghelie).