Predici

“Din el, prin el şi pentru el
sunt toate lucrurile. A lui să fie slava
în veci! Amin” (Rom 11,36).

Liturgia cuvântului de azi cuprinde un mănunchi de probleme deosebit de interesante şi importante. Rezolvarea lor nu poate fi decât parţială, restul rămâne la capacitatea fiecăruia de a le aprofunda prin meditaţie.

Prima problemă este cea pusă de Isus: “Cine zice lumea că sun eu?” Rezolvarea o dă Petru: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” Suntem de acord cu acest răspuns? Noi cine spunem că este Cristos? Dacă dăm răspunsul învăţat de la sfântul Petru, nu-i suficient; trebuie să ni-l descopere Tatăl. Când putem avea garanţia că ni l-a descoperit Tatăl? Când îl căutăm. Descoperirea stă în căutare. Unde să-l căutăm? Ne spune sfântul Paul: “Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul Sfânt locuieşte în voi?” (1Cor 3,16), iar cuvântul adevărului lui Isus răsună mereu în inima fiecărui creştin: “Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi; vom veni la el şi lăcaş la el vom face” (In 14,23). Cu toate acestea, rămâne mereu un mare semn de întrebare: dacă Dumnezeu locuieşte în fiecare om care trăieşte în harul sfinţitor, de ce atunci acest om trebuie să depună atâta efort pentru a-l găsi, spre a-i recunoaşte prezenţa? Răspunde sfântul Ioan al Crucii: “Trebuie subliniat că Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt stă ascuns în adâncul sufletului în chip esenţial şi prezenţial. De aici urmează că, sufletul care vrea să-l găsească, trebuie să se îndepărteze cu afectul şi voinţa de orice alt lucru şi să se retragă în cea mai profundă reculegere în interiorul său, ca şi cum n-ar mai exista nimic altceva” (Cam 1,6). De fapt, acest lucru îl spusese mult mai înainte sfântului Paul colosenilor: “… sunteţi morţi şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3). Căutarea plină de iubire a lui Dumnezeu prezent în inima omului ţine pasul cu această moarte pentru sine şi pentru lume. În acest sens, cu cât se moare mai mult, fiindcă nu carnea şi sângele descoperă, cu atât se poate găsi mai mult pe Dumnezeu. Găsindu-l pe Dumnezeu în intimitatea sufletului meu, găsesc izvorul fericirii şi-i pot mulţumi lui Dumnezeu, împreună cu sfântul Augustin, că m-a făcut, nu numai om şi creştin, ba chiar Cristos. Numai aşa pot răspunde la întrebarea: “Cine zice lumea că sunt eu?” cu certitudine: eu sunt Cristos, fiindcă “nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).

A doua problemă este aceea a primatului sfântului Petru. Isus îi făgăduieşte acestui ucenic un privilegiu unic: va zidi Biserica pe credinţa lui, descoperită de Tatăl, că Isus Cristos este Fiul Dumnezeului celui viu şi că Petru va primi cheile împărăţiei cerurilor. Ştim că Isus şi-a ţinut făgăduinţa şi, după înviere, pe malul lacului Ghenesaret, după o solemnă declaraţie de iubire din partea lui Petru, Isus îi încredinţează conducerea Bisericii prin cuvintele: “Paşte mieluşeii mei… Paşte oile mele” (In 21,15-17).

Ca să fac parte din Biserica lui Cristos, păstorită de Petru şi de urmaşii lui, este de trebuinţă să am credinţa lui Petru în dumnezeirea lui Isus şi să pot mărturisi cu sinceritate: “Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc” (id. v. 17).

O altă problemă marginală, pe care unii o tratează cu interes, ce se desprinde din textul Evangheliei de azi, este reîncarnarea.

Ioan Botezătorul, cu zelul său de predicator în pustiu, cu comportamentul său auster şi cu cerinţele stringente de convertire, lăsase o impresie profundă în inima poporului iudeu. Acum Isus putea apare ca o reîncarnare a Botezătorului, pentru unii; pentru alţii părea reîncarnarea lui Ilie, Ieremia sau un altul dintre profeţi. Nu se pune problema învierii lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, fiindcă nici ucenicii lui Isus nu cunoşteau acest adevăr şi, când ceva mai târziu Mântuitorul le va spune că el va învia, ei s-au întrebat uimiţi: “Ce înseamnă a învia din morţi?” (Mc 9,10). Isus, punând ucenicilor întrebarea ce zice lumea că este el, urmăreşte să arate că: credinţa este incompatibilă cu reîncarnarea, deoarece este nevrednică de demnitatea atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu. Petru, mărturisind că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu cel viu, afirmă demnitatea Creatorului care este în Isus însuşi şi acest Fiu al lui Dumnezeu pecetluieşte adevărul pentru totdeauna: “nu carnea şi sângele”, nu prin reîncarnare se poate ajunge la adevărata cunoaştere, ci prin descoperirea lui Dumnezeu Tatăl făcută fiecărui om în parte. Dumnezeu este destul de bogat spre a îmbrăca pe fiecare om în propria lui piele şi nici unul nu va învia sau va fi osândit în pielea altuia. “A lega şi dezlega”, putere promisă şi acordată lui Petru, arată că fiecare om are propria sa identitate şi responsabilitate.

Cred că cea mai importantă problemă, pe care de fapt Cristos a pus accentul, este cea a Tatălui care revelează adevărul intim al vieţii dumnezeieşti: “Tatăl meu care este în ceruri, ţi-a dezvăluit”. Credinţa este un dar dumnezeiesc. Cristos este în centrul credinţei. Tatăl ni-l descoperă pe Fiul său fiindcă îl iubeşte şi în el ne iubeşte pe noi. Noi suntem chemaţi să credem în iubirea lui care s-a arătat în Cristos. În Cristos noi trebuie să-l vedem pe Tatăl. Isus însuşi a spus-o: “Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). Chipul părintelui nostru Adam este înlocuit de “noul Adam” – Isus Cristos – pentru a ne arăta adevăratul chip al Tatălui. Acest lucru ni-l sugerează în lectura întâi (Is 22,19-23). Sebna, căzut în dizgraţia regelui Ezechia, este înlocuit în funcţia de majordom cu Eliachim. Isaia îl arată pe acesta investit cu toată puterea: cu tunica, centura, cu sceptrul în mână şi pe umeri cu cheia simbolică a casei lui David. Apoi ni-l arată ca pe un pilon care ţine cu putere şi bine întinse funiile unui cort; el este un fac totum, cum spunem noi: la el trebuie să alerge oricine – “de la vlădică până la opincă” – în orice nevoie. Comportamentul său va fi atât de uman, că va merita titlul onorific şi familial de “tată” pentru toţi locuitorii casei lui Iuda. Isus, prefigurat de Eliachim, a putut spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30).

Lectura a doua (Rom 11,33-36) ni-l prezintă pe Dumnezeu ca Tată al tuturor: creştini, evrei şi păgâni.

Sfântul Paul este obsedat de alegerea divină a Israelului; dar în faţa realităţii nu poate tăgădui adevărul: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său ca să-i mântuiască pe toţi oamenii, fiindcă “de la el şi prin el şi pentru el sunt toate”, numai că Israelul nu-l acceptă pe Fiul său. Sfântul Paul recunoaşte ruina Israelului, dar, în acelaşi timp, vede cu mare bucurie speranţa unui nou popor care îi urmează… Pentru Israel este greu să treacă peste atâtea veacuri de religie naţionalistă şi să se deschidă acţiunii unei revelaţii universale, fără nici un fel de discriminare, dar speranţa stă în noul popor apărut din adâncimea bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu, care va avea forţa credinţei şi calităţile specifice Tatălui ceresc spre a face din neamul său, nu un rest, ci un întreg, un “tot” zidit pe Stâncă, având un rol esenţial în procesul global al evanghelizării, deoarece creştinismul este atât de legat de Vechiul Testament.

Sfântul apostol Paul se temea ca nu cumva creştinismul să comită, la rândul său, aceeaşi eroare pe care a comis-o iudaismul: de a privi cu dispreţ pe cei care nu fac parte din Biserică, greşeală care şi-a arătat colţii chiar în rândul ucenicilor lui Isus: “Învăţătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău şi l-am oprit, fiindcă nu era dintre ai noştri”. Dar Isus i-a răspuns: “Nu-l opriţi!.. Cine nu e contra noastră, este pentru noi” (Mc 9,38-40). Intru cât Vechiul Testament este pentru Cristos, evreii sunt de partea lui, chiar dacă rămân în ignoranţă. Au bogăţia, pe Cristos, şi prin el pe Tatăl, dar nu ştiu ce bogăţie au şi de aceea nu o preţuiesc; sunt, cum spune Leon Blo: “Bogaţi săraci”.

Să-i cuprindem pe toţi în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii: “O Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă toate gândurile credincioşilor, dă poporului tău harul de a iubi ceea ce porunceşti şi de a dori ceea ce promiţi, pentru ca în mijlocul necazurilor din această lume, inimile noastre să fie îndreptate într-acolo unde sunt adevăratele bucurii”.

pr. Anton Dancă Ritul latin