Start > Ritul latin > Tatăl care revelează

Tatăl care revelează

11 July 2008
437 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXI-a de peste an (Anul A)

“Din el, prin el și pentru el
sunt toate lucrurile. A lui să fie slava
în veci! Amin” (Rom 11,36).

Liturgia cuvântului de azi cuprinde un mănunchi de probleme deosebit de interesante și importante. Rezolvarea lor nu poate fi decât parțială, restul rămâne la capacitatea fiecăruia de a le aprofunda prin meditație.

Prima problemă este cea pusă de Isus: “Cine zice lumea că sun eu?” Rezolvarea o dă Petru: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” Suntem de acord cu acest răspuns? Noi cine spunem că este Cristos? Dacă dăm răspunsul învățat de la sfântul Petru, nu-i suficient; trebuie să ni-l descopere Tatăl. Când putem avea garanția că ni l-a descoperit Tatăl? Când îl căutăm. Descoperirea stă în căutare. Unde să-l căutăm? Ne spune sfântul Paul: “Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul Sfânt locuiește în voi?” (1Cor 3,16), iar cuvântul adevărului lui Isus răsună mereu în inima fiecărui creștin: “Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi; vom veni la el și lăcaș la el vom face” (In 14,23). Cu toate acestea, rămâne mereu un mare semn de întrebare: dacă Dumnezeu locuiește în fiecare om care trăiește în harul sfințitor, de ce atunci acest om trebuie să depună atâta efort pentru a-l găsi, spre a-i recunoaște prezența? Răspunde sfântul Ioan al Crucii: “Trebuie subliniat că Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt stă ascuns în adâncul sufletului în chip esențial și prezențial. De aici urmează că, sufletul care vrea să-l găsească, trebuie să se îndepărteze cu afectul și voința de orice alt lucru și să se retragă în cea mai profundă reculegere în interiorul său, ca și cum n-ar mai exista nimic altceva” (Cam 1,6). De fapt, acest lucru îl spusese mult mai înainte sfântului Paul colosenilor: “… sunteți morți și viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3). Căutarea plină de iubire a lui Dumnezeu prezent în inima omului ține pasul cu această moarte pentru sine și pentru lume. În acest sens, cu cât se moare mai mult, fiindcă nu carnea și sângele descoperă, cu atât se poate găsi mai mult pe Dumnezeu. Găsindu-l pe Dumnezeu în intimitatea sufletului meu, găsesc izvorul fericirii și-i pot mulțumi lui Dumnezeu, împreună cu sfântul Augustin, că m-a făcut, nu numai om și creștin, ba chiar Cristos. Numai așa pot răspunde la întrebarea: “Cine zice lumea că sunt eu?” cu certitudine: eu sunt Cristos, fiindcă “nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

A doua problemă este aceea a primatului sfântului Petru. Isus îi făgăduiește acestui ucenic un privilegiu unic: va zidi Biserica pe credința lui, descoperită de Tatăl, că Isus Cristos este Fiul Dumnezeului celui viu și că Petru va primi cheile împărăției cerurilor. Știm că Isus și-a ținut făgăduința și, după înviere, pe malul lacului Ghenesaret, după o solemnă declarație de iubire din partea lui Petru, Isus îi încredințează conducerea Bisericii prin cuvintele: “Paște mielușeii mei… Paște oile mele” (In 21,15-17).

Ca să fac parte din Biserica lui Cristos, păstorită de Petru și de urmașii lui, este de trebuință să am credința lui Petru în dumnezeirea lui Isus și să pot mărturisi cu sinceritate: “Doamne, tu toate le știi, tu știi că te iubesc” (id. v. 17).

O altă problemă marginală, pe care unii o tratează cu interes, ce se desprinde din textul Evangheliei de azi, este reîncarnarea.

Ioan Botezătorul, cu zelul său de predicator în pustiu, cu comportamentul său auster și cu cerințele stringente de convertire, lăsase o impresie profundă în inima poporului iudeu. Acum Isus putea apare ca o reîncarnare a Botezătorului, pentru unii; pentru alții părea reîncarnarea lui Ilie, Ieremia sau un altul dintre profeți. Nu se pune problema învierii lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, fiindcă nici ucenicii lui Isus nu cunoșteau acest adevăr și, când ceva mai târziu Mântuitorul le va spune că el va învia, ei s-au întrebat uimiți: “Ce înseamnă a învia din morți?” (Mc 9,10). Isus, punând ucenicilor întrebarea ce zice lumea că este el, urmărește să arate că: credința este incompatibilă cu reîncarnarea, deoarece este nevrednică de demnitatea atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu. Petru, mărturisind că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu cel viu, afirmă demnitatea Creatorului care este în Isus însuși și acest Fiu al lui Dumnezeu pecetluiește adevărul pentru totdeauna: “nu carnea și sângele”, nu prin reîncarnare se poate ajunge la adevărata cunoaștere, ci prin descoperirea lui Dumnezeu Tatăl făcută fiecărui om în parte. Dumnezeu este destul de bogat spre a îmbrăca pe fiecare om în propria lui piele și nici unul nu va învia sau va fi osândit în pielea altuia. “A lega și dezlega”, putere promisă și acordată lui Petru, arată că fiecare om are propria sa identitate și responsabilitate.

Cred că cea mai importantă problemă, pe care de fapt Cristos a pus accentul, este cea a Tatălui care revelează adevărul intim al vieții dumnezeiești: “Tatăl meu care este în ceruri, ți-a dezvăluit”. Credința este un dar dumnezeiesc. Cristos este în centrul credinței. Tatăl ni-l descoperă pe Fiul său fiindcă îl iubește și în el ne iubește pe noi. Noi suntem chemați să credem în iubirea lui care s-a arătat în Cristos. În Cristos noi trebuie să-l vedem pe Tatăl. Isus însuși a spus-o: “Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). Chipul părintelui nostru Adam este înlocuit de “noul Adam” – Isus Cristos – pentru a ne arăta adevăratul chip al Tatălui. Acest lucru ni-l sugerează în lectura întâi (Is 22,19-23). Sebna, căzut în dizgrația regelui Ezechia, este înlocuit în funcția de majordom cu Eliachim. Isaia îl arată pe acesta investit cu toată puterea: cu tunica, centura, cu sceptrul în mână și pe umeri cu cheia simbolică a casei lui David. Apoi ni-l arată ca pe un pilon care ține cu putere și bine întinse funiile unui cort; el este un fac totum, cum spunem noi: la el trebuie să alerge oricine – “de la vlădică până la opincă” – în orice nevoie. Comportamentul său va fi atât de uman, că va merita titlul onorific și familial de “tată” pentru toți locuitorii casei lui Iuda. Isus, prefigurat de Eliachim, a putut spune: “Eu și Tatăl una suntem” (In 10,30).

Lectura a doua (Rom 11,33-36) ni-l prezintă pe Dumnezeu ca Tată al tuturor: creștini, evrei și păgâni.

Sfântul Paul este obsedat de alegerea divină a Israelului; dar în fața realității nu poate tăgădui adevărul: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său ca să-i mântuiască pe toți oamenii, fiindcă “de la el și prin el și pentru el sunt toate”, numai că Israelul nu-l acceptă pe Fiul său. Sfântul Paul recunoaște ruina Israelului, dar, în același timp, vede cu mare bucurie speranța unui nou popor care îi urmează… Pentru Israel este greu să treacă peste atâtea veacuri de religie naționalistă și să se deschidă acțiunii unei revelații universale, fără nici un fel de discriminare, dar speranța stă în noul popor apărut din adâncimea bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu, care va avea forța credinței și calitățile specifice Tatălui ceresc spre a face din neamul său, nu un rest, ci un întreg, un “tot” zidit pe Stâncă, având un rol esențial în procesul global al evanghelizării, deoarece creștinismul este atât de legat de Vechiul Testament.

Sfântul apostol Paul se temea ca nu cumva creștinismul să comită, la rândul său, aceeași eroare pe care a comis-o iudaismul: de a privi cu dispreț pe cei care nu fac parte din Biserică, greșeală care și-a arătat colții chiar în rândul ucenicilor lui Isus: “Învățătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău și l-am oprit, fiindcă nu era dintre ai noștri”. Dar Isus i-a răspuns: “Nu-l opriți!.. Cine nu e contra noastră, este pentru noi” (Mc 9,38-40). Intru cât Vechiul Testament este pentru Cristos, evreii sunt de partea lui, chiar dacă rămân în ignoranță. Au bogăția, pe Cristos, și prin el pe Tatăl, dar nu știu ce bogăție au și de aceea nu o prețuiesc; sunt, cum spune Leon Blo: “Bogați săraci”.

Să-i cuprindem pe toți în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii: “O Dumnezeule, care unești într-o singură voință toate gândurile credincioșilor, dă poporului tău harul de a iubi ceea ce poruncești și de a dori ceea ce promiți, pentru ca în mijlocul necazurilor din această lume, inimile noastre să fie îndreptate într-acolo unde sunt adevăratele bucurii”.

Ritul latin