Predici

Într-o duminică, un preot le-a vorbit credincioşilor săi despre datoria fiecăruia de a-şi ajuta semenii, mai ales când aceştia sunt în pericol de moarte, fizică, dar şi spirituală. La strigătul de ajutor al unei persoane aflate într-o astfel de situaţie, trebuie să sărim cu toţii, imediat, sublinie preotul. “Ajutor!”, se auzi o voce din spatele bisericii. Toţi întoarseră privirea şi văzură un bărbat elegant, în ultimul rând. “Dacă mor de plictiseală se pune?”, întrebă el audienţa mirată.

Plictiseala – o boală.

Plictiseala este o gravă boală a timpurilor moderne. Medicii atestă faptul că un procent mare din pacienţii lor nu vin pentru vreo boală fizică, ci pentru că sunt plictisiţi de moarte de viaţa lor. Un preot din Boston, cunoscut pentru activitatea sa de prevenire a sinuciderilor, afirma recent că plictiseala este primul pas spre auto-distrugere. Trăim într-o eră a vitezei, dar parcă şi într-o eră a plictiselii. Iar americanii sunt poate mai plictisiţi decât orice alt popor. Un raport spunea odată că în SUA copiii s-au plictisit de sex… aşa că acum s-au îndreptat spre droguri.

Multe păcate se datorează plictiselii. Oamenii vor face aproape orice să scape de ea. Unii vor bea, alţii vor lua droguri. Unii îşi vor vinde trupurile şi sufletele. Unii se vor dedica unor cauze nebuneşti, iar alţii vor începe chiar războaie pentru a scăpa de plictiseală. Înainte să îşi ia viaţa, un bărbat a scris: “Am alergat din soţie în soţie, din casă în casă, din ţară în ţară, în inutilul efort de a scăpa de mine. Astfel cred că am provocat multă durere celor care m-au iubit. Nimeni nu este responsabil de sinuciderea mea decât eu, pentru că m-am săturat să inventez tot felul de chestii pentru a face să treacă cele 24 de ore ale fiecărei zile.”

Psihiatrii sunt uimiţi de fluviul de soţi şi soţii cu cazuri ciudate. Nu au probleme serioase maritale sau financiare; sunt sănătoşi; copiii sunt ascultători. Dar se plâng că ar fi întrucâtva deprimaţi; adesea devin iritaţi fără motiv. Nu pot dormi noaptea, măcinaţi de o anxietate de origini necunoscute. Sunt oameni plictisiţi. Tielhard de Chardin scria în “Viitorul omului”: “Cel mai mare inamic al lumii moderne, Inamicul Numărul 1, este plictiseala. Omenirea este plictisită. Poate aceasta este rădăcina tuturor problemelor. Nu mai ştim ce să facem cu noi înşine.”

Cauze ale plictiselii.

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este nu atât faptul că viaţa ar fi plictisitoare cât acela că omul s-a făcut pe sine plictisitor. Cineva spunea odată: “Ce plictiseală să te trezeşti în fiecare zi aceeaşi învechită persoană!” Asta da plictiseală! Dezgustat de învechirea propriei personalităţi! Nu poate să nu fie plictisitor să te trezeşti zi de zi cu aceleaşi sentimente de vinovăţie. Dar vestea bună a Evangheliei lui Isus este că nimeni nu trebuie să rămână “aceeaşi învechită persoană”. Putem fi iertaţi. Ne putem dezvolta. Putem experimenta bucuria creşterii spirituale. Ne putem ridica deasupra păcatului şi a învechirii. Cristos ne poate face persoane noi, cu atitudini noi. El poate pune o glorie nouă în inimile noastre.

Cineva scria: “Cum poate cineva să trăiască în această lume fascinantă şi să fie în acelaşi timp plictisit este un mister prea mare pentru mine. Cel mai deranjant gând pentru mine este că nu mi-au mai rămas suficienţi ani să văd toate lucrurile pe care vreau să le văd, să citesc toate cărţile pe care vreau să le citesc, să îi întâlnesc toţi oamenii pe care vreau să îi întâlnesc.” Creştinii au mai multe motive decât Nietzsche pentru a striga: “Nu este viaţa de o sută de ori prea scurtă pentru a ne plictisi?”

Una dintre principalele cauze ale plictiselii este vidul sufletesc. Oamenii plictisiţi sunt oameni goi pe interior, oameni care nu au pentru ce trăi şi care nu au de ce să se agheţe – “omul găunos” despre care scria T. S. Eliot, omul pentru care existenţa este golită de sens. Privind spre acest gol, putem considera plictiseala ca o veste bună. Este o dovadă a chemării noastre înalte. Este dovada faptului că omul a fost făcut pentru Dumnezeu, pentru viaţa puternică, trainică şi satisfăcătoare pe care doar El o poate da. Plictiseala înseamnă că infinitul din noi nu se lasă satisfăcut de finit. Mai demult era un cântec intitulat “Is That All There Is?” (“Asta este tot?”) Vorbea despre o tânără femeie care aştepta de la viaţă ceva mai mult decât primise. Când fusese mică, tatăl ei a dus-o la circ. A privit toate reprezentaţiile, aşteptând marele final. După ce animalele, clovnii şi acrobaţii şi-au terminat reprezentaţiile, ea a întrebat: “Asta e tot? Is that all there is?” Şi aşa a continuat să trăiască, mereu întrebând, aşteptând să se întâmple ceva măreţ care să dea sens vieţii ei, ceva care să îi ofere emoţia totală pe care o căuta.

Ea îl aştepta de fapt pe Dumnezeu; doar El poate da sens vieţii ei. Dr. Carl Jung spunea: “Aproximativ o treime din pacienţii mei suferă nu de nevroze, ci de lipsa de sens şi de goliciunea vieţilor lor.” Nu suntem încântaţi de viaţă pentru că nu suntem încântaţi de Dumnezeu. Dumnezeu cel Etern este cel care dă sens vieţii. Fără sens, fără scop, viaţa devine extrem de plictisitoare. Un american important a vizitat odată Suedia. Acolo a întâlnit un tânăr suedez care i-a spus: “Ştii, generaţia noastră a trăit într-un context social foarte permisiv. Orice e voie şi ne-am săturat de aceasta. Dacă vom merge pe străzile principale din Stockholm nu vom auzi râsete, nu vom vedea bucurie, nici fericire.” Erau sute de tineri pe străzi, dar ceva le lipsea. Toţi păreau plictisiţi. În Suedia este una dintre cele mai ridicate rate ale sinuciderii între tineri. De ce? Deoarece permisivitatea fără disciplină nu aduce fericire. Fericirea şi pacea se găsesc în Dumnezeu, în relaţia personală cu Isus şi în viaţa ordonată.

Vindecarea.

Kirkegaard spunea cândva: “Oricine trăieşte în lume fără Dumnezeu devine obosit de el însuşi, exprimând oboseala prin plictiseala faţă de viaţă; dar cel care trăieşte împreună cu Dumnezeu, trăieşte cu Cel a cărui prezenţă dă şi celei mai nesemnificative vieţi o semnificaţie infinită.”

Dag Hammarskjold a descoperit adevărul spunând “da” lui Dumnezeu. Din acel moment, spune el, “am fost sigur că existenţa are sens şi de aceea, mai apoi, viaţa mea a avut un scop”. Ca secretar general al Naţiunilor Unite, Dag Hammarskjold a fost un om adânc implicat în ţesătura complicată a afacerilor politice şi sociale. Dar pe lângă viaţa publică, el şi-a menţinut un contact personal zilnic cu Dumnezeu. Această comuniune cu Dumnezeu a dat o direcţie vieţii sale şi valoare operei sale.

Posibilităţile de plictiseală sunt numeroase. Gândiţi-vă de exemplu: mâncaţi de trei ori pe zi, lucraţi probabil acelaşi lucru zi de zi. Voi căsătoriţilor vă uitaţi zi de zi la aceeaşi persoană, conversaţi în aceeaşi manieră, faceţi aceleaşi gesturi. Viaţa este repetiţie, şi acolo unde este repetiţie există monotonie, şi acolo unde este monotonie este pericolul plictiselii. Ne poate salva de plictiseală mai multă devoţiune, mai multă dedicare, mai multă iubire, un ţel mai înalt.

Când viaţa este trăită în comuniune zilnică cu Cristos, ea se înnoieşte, prinde forţă, contur, vigoare. Dar este nevoie de disciplină: să începi şi să sfârşeşti fiecare zi cu Cristos, prin rugăciune; să cauţi voia lui Dumnezeu în fiecare situaţie; să îi aduci cult duminica la Liturghie; să îl primeşti în Sacramente şi să porţi povara aproapelui.

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată.

Cea mai puţin plictisitoare viaţă trăită vreodată a fost cea a lui Isus. A fost o viaţă plină de entuziasm şi de glorie deoarece era plină de Dumnezeu, consumată de iubire şi cu un ţel suprem. Nicăieri nu este mai evident acest fapt decât în marea rugăciune a lui Isus către Tatăl Său, citită în Evanghelia de astăzi: “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. [...] Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor. [...] Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău. [...] I-am păzit şi nu a pierit nici unul dintre ei. [...] Iar acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei” (Ioan 17).

Putem detecta în aceste cuvinte vreo urmă de plictiseală? Sau mai degrabă bucuria de a avea o misiune măreaţă de împlinit? Misiunea de a-l iubi pe Dumnezeu, de a conversa cu El, de a-l sluji şi într-un final de a te întoarce la El? Dacă viaţa este plictisitoare pentru tine, încearcă această reţetă. A fost scrisă în spiritul rugăciunii anterioare a lui Isus:

“De ce sunt aici?”
Dă-mi un câmp… dă-mi un câmp
În care să îmi pot folosi puterea pentru Dumnezeu,
Un câmp în vreun loc părăsit
Aproape uitat într-o zonă stâncoasă,
Un câmp care are nevoie de două mâini de om să îl cultive,
Care are nevoie de o inimă care se roagă,
De o voce care cântă un cântec.
Ştiu că undeva există un astfel de câmp,
În comunitatea în care trăiesc acum,
În propria mea biserică este necultivat,
Un loc în care buruienile pot să crească,
În care pământul este tare şi flămând,
Poate prea uscat de setea
După izvoare de apă clară.
Dă-mi un câmp ca acesta,
Poate un câmp între tinerii noştri
Care se poticnesc pe drumul lor spre a găsi lumina,
Sau tânjesc să plângă în braţele cuiva,
Sau spun că nimeni nu îi ascultă;
Vreau să îi ajut să le dau iubire
Şi să pun o lampă în mâna lor.
Vreau să fiu acolo unde Dumnezeu vrea să fiu,
Vreau să lucrez pentru că ziua este la apus;
În curând vine noaptea când munca trebuie să înceteze
Şi Dumnezeu le va porunci alor Săi să se odinească;
Vreau să aud cuvintele “bine lucrat” adresate mie,
Vreau să mă privesc chipul Tatălui
Şi să îl aud spunându-mi: “M-ai slujit excelent.”
- Thyra F. Bjorn

pr. Anthony M. Coniaris Ritul bizantin