Start > Ritul bizantin > Vindecarea slugii sutașului

Vindecarea slugii sutașului

20 June 2008
1,952 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a IV-a după Rusalii

Textul Evangheliei din duminica de astăzi ne amintește de o stare socială din vechime, care a înjosit multă vreme demnitatea umană și care este condamnată de toate legile omenești. Este vorba de sclavie sau de robie.

Pe vremuri, un rob sau o slugă nu era prețuită ca o ființă omenească, ci era înjosită și complet la discreția stăpânului care avea drept de viață și de moarte asupra ei.

Isus vindecă pe sclavul sau robul unui sutaș păgân, adică al unui ofițer din armata romană, la cererea stăruitoare a acestuia.

Faptul că, deși era un ofițer superior și străin de neamul iudeilor, poartă de grijă slugii sale, arată respect și smerenie față de Isus și față de neamul iudeilor, dovedește că sufletul său depășea asprimea orânduirii sociale a sclaviei, că nu era robit prejudecăților sociale ale vremii. Sutașului i se face milă de suferințele slugii sale, și are milă pentru un suflet necăjit de slugă, care nu are alt sprijin decât bunătatea inimii omenești.

Fapta de iubire a sutașului este vrednică de luat în seamă, mai ales că acesta a fost pătruns de adevărul că are înaintea lui pe Domnul și făcătorul firii, înaintea căruia se pleacă și pe care îl ascultă toate puterile cerești, așa cum îl ascultă și pe el – sutașul – cei ce stau sub a lui stăpânire. Credința sutașului este mare și puternică și îmbrăcată în veșmântul smereniei, când a cerut ajutorul lui Isus, Învățătorul care vindeca multe boli și neputințe în popor: “Doamne, slujitorul meu zace neputincios.

- Voi veni și-l voi vindeca”, a răspuns de îndată Domnul Hristos.

Atunci, o rază de lumină a credinței și smereniei a strălucit în inima sutașului și a zis: “Doamne, nu sunt vrednic de cinstea de a-mi trece pragul casei mele. Sunt păgân, sunt păcătos, nu merit atâta osteneală. Putere ai să poruncești, precum am și eu autoritate peste oștenii mei”. În aceeași clipă, de pe buzele Mântuitorului au răsunat cuvinte de negrăită laudă la adresa sutașului păgân, cum nu le-a auzit nimeni dintre fiii poporului ales: “Nici în Israel n-am aflat atâta credință… Mergi și să-ți fie precum ai crezut!” Evanghelia se încheie cu mărturia că puterea Fiului lui Dumnezeu a lucrat când i-a spus sutașului: “Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui din ceasul acela” (Mat. 8, 13). Cunoscând conținutul, să ne întrebăm: ce învățăm din această pericopă evanghelică, ce mesaj ne trimite peste veacuri nouă, creștinilor de astăzi? Din Sf. Evanghelie de azi învățăm despre trei lucruri foarte importante pentru noi și a noastră mântuire: iubire, smerenie și credință.

Iubirea este porunca supremă și legea fundamentală a creștinismului. Dumnezeu este iubire. Din El izvorăște adevărata iubire și la El trebuie să ajungă orice iubire. Credința, mântuirea lumii sunt dovezi nezdruncinate ale iubirii nemărginite și necuprinse a lui Dumnezeu. Omul este creat din iubire și nu poate trăi fericit fără iubire. Cu drept cuvânt se spune că sufletul omului este atât de mare cât este și iubirea lui. Sfinții Părinți numesc iubirea regina tuturor faptelor bune și că ea trebuie îndreptată către orice om, ori de ce neam, credință, stare socială, culoare ar fi el.

Cel ce face bine aproapelui, ba mai mult, îi face bine aceluia căruia nu ar fi vrednic de o astfel de iubire, imită pe Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni, buni sau răi, între grâu și neghină până la seceriș. Porunca iubirii aproapelui rămâne obligatorie cât va fi lumea. Ba ea va fi valabilă și în împărăția de dincolo de veac. Căci în vreme ce credința se va sfârși, iar nădejdea va face loc vederii lucrurilor nădăjduite, dragostea va rămâne. “Dragostea nu va pieri niciodată” (I Cor. 13, 8). Mai mult decât atât, Isus a făcut din porunca iubirii testamentul Său, zicând: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții!” (Ioan 15, 22). Dragostea după cuvântul Mântuitorului satură pe cel flămând, adapă pe cel însetat, găzduiește pe cel străin, îmbracă pe cel gol, îngrijește pe cel bolnav și mângâie și ajută pe cel în necaz. Într-adevăr, un dram de iubire este greu de cântărit. Căci creștinul pătruns de dragoste nu supără sub nici o formă pe aproapele său; dragostea nu îngăduie să facem rău aproapelui, nu asuprește pe nimeni, nu insultă, nu minte, nu înșeală, îndelung rabdă, se milostivește (I Cor. 13, 4-6).

În lumina învățăturii Evangheliei, Dumnezeu nu sălășluiește numai în ceruri sau pe masa sfintelor altare, în taina Sf.

Euharistii, ci poate fi descoperit în persoana fiecărui om în nevoi, necaz, primejdie. Așadar, Isus așteaptă iubirea noastră la un colț de stradă, pe un pat de spital, într-un azil de bătrâni, într-o casă de orfani, în casa unor vecini care plâng și n-are cine-i ajuta.

Milostivii credincioși, care împart pâinea lor cu cei ce duc lipsă sau zac neputincioși în boală, și mângâie pe cei cu inimi îndurerate sunt “slujitori” ai lui Dumnezeu, îmbrăcați în haine de lucru. “Omule, zice Sf. Ioan Gură de Aur, de nu-i dai astăzi nimic lui Hristos, dincolo El nu va avea trebuință de tine. Aici flămânzește El, aici însetează. Isus însetează după mântuirea ta.

De aceea vine El ca un cerșetor, de aceea umblă gol. Prin aceasta Dumnezeu vrea să-ți dăruiască împărăția; nu-L trece cu vederea”.

“Învățați-vă de la Mine, zice Mântuitorul, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre” (Mat. 11, 29). Ca să înțelegem mai bine frumusețea acestei virtuți – smerenia – și trebuința ei, să ne aducem aminte că Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer ca să ne învețe nu numai prin cuvinte, dar mai ales prin faptele Sale. Sf. Vasile cel Mare zice: “De la naștere până la moarte a fost numai cale de umilință. A voit să fie tăiat împrejur, ca un păcătos, fuge în Egipt ca un fricos, se botează împreună cu păcătoșii și cu vameșii, asemuindu-se cu ei.

Când mai târziu voiau să-L cinstească și să-L facă rege, se retrage; dar când vreau să-L acopere de batjocuri, El se arată. Când îl lăudau oamenii, El poruncește să tacă, iar celor ce le făcea bine, le zicea să nu spună la nimeni. Spre sfârșitul vieții Sale s-a înjosit prin a spăla picioarele ucenicilor. Și ca o încoronare, a primit să moară pe Sfânta Cruce ca un făcător de rele”.

Sfinții Părinți se întreabă și tot ei ne dau răspunsul. Pentru ce era oare nevoie ca chiar pe lemnul crucii să fie răstignit? Și tot ei zic: Pentru ca să nu se înalțe nici un trup pe pământ. Omul este înclinat spre mântuire deșartă. Dar când știm că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, atunci ce să zic eu, care sunt praf și cenușă? Smerenia este cu adevărat o virtute creștinească, pe care n-a cunoscut-o nimeni înainte de Mântuitorul. Așa îi fericește Mântuitorul pe “cei săraci cu duhul”. Cei săraci cu duhul sunt cei smeriți care, oricâte fapte bune fac, se simt tot săraci sufletește și mereu caută să se îmbogățească. Puțin folositoare ne sunt faptele cele bune dacă sunt amestecate cu trufie. Păcatele sunt izvoare pentru alte păcate. Dar și faptele bune pot fi izvor de trufie, și ea se furișează în sânul oamenilor spre a-i pierde.

Sfinții Părinți zic: Smerenia este temelia sfințeniei (Ciprian); Ea este cea dintâi virtute creștinească (Ieronim); Este temelia și mama tuturor virtuților (Sf. Grigorie); Este rădăcina ce dă viață roadelor inimii creștine (Sf. Ioan Gură de Aur). Am avut noi smerenia sutașului? Credința este puternică și mare și îmbrăcată în haina smereniei. “Doamne, nu sunt vrednic, ci zi numai cu cuvântul și se va tămădui”. El credea că Mântuitorul este cel Atotputernic, Stăpânul cerului și al pământului. Este Atotștiutor, adică știa trecutul lui, știa ce-l aducea la El. El credea că este Atotvăzătorul, că o vedea pe sluga sutașului chinuindu-se. Oare Dumnezeu, care este însăși bunătatea, se va milostivi spre el? Sutașul face o comparație: “Eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: du-te, și se duce, și celuilalt, vino, și vine, și slugii mele: fă aceasta, și face”. Sutașul era convins și a mărturisit că moartea și viața, bolile și bucuriile sunt ca niște slugi supuse stăpânului, pe care el le conduce după voia sa. S-a mirat și Mântuitorul de o astfel de credință ca aceea a sutașului.

Precum fără ochi nu putem vedea lumea înconjurătoare, precum fără minte nu putem înțelege lucrurile din jur, spre a le pune spre folosul nostru, tot așa fără credință nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu. Scopul principal al credinței este cunoașterea și mântuirea sufletului. Din Evanghelia de azi învățăm să așezăm în sufletul nostru cele trei virtuți principale: Iubirea, care rodește milă și răbdare; Smerenia, care te apropie de om și Credința, care te leagă de Dumnezeu. Amin.

Ritul bizantin