Într-una din zile, pe când Isus traversa Lacul Genezaret, apostolii şi-au amintit că nu au decât o singură pâine pentru masă. În urma acestei constatări, au început o dispută între ei. Isus, cunoscându-i, a intervenit şi le-a amintit de cele două minuni ale înmulţirii pâinilor. “Când am frânt cinci pâini pentru cinci mii, câte coşuri pline de bucăţi aţi adunat? I-au spus: “Douăsprezece”. Şi cele şapte pâini pentru cei patru mii, câte coşuri pline de bucăţi aţi adunat? Ei i-au răspuns: “Şapte”. Iar el le-a zis: “Încă nu înţelegeţi?” (Mc 8, 19-21).

De fapt, ce nu înţelegeau ucenicii? La ce se referă Isus când îi apostrofează parcă spunând: “Încă nu înţelegeţi?” (Mc 8, 21)

Era vorba de misterul Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele Domnului, cel pe care îl sărbătorim în mod deosebit astăzi.

Isus ştie că ucenicii sunt limitaţi în a înţelege misterele, de aceea, înainte să-i invite propriu-zis la Cina de Taină, acolo unde înfiinţează în mod oficial Taina Euharistiei, îi pregăteşte mai întâi prin cele două minuni ale înmulţirii pâinilor, dar şi prin celelalte minuni făcute de Isus, prin predicile şi prin exemplul său.

Ucenicii încă sunt tributari gândirii umane. Când au văzut că nu au decât o pâine au început să arunce vina neglijenţei unul pe altul. “Tu trebuia să iei pentru că tu ai banii”, i-o fi spus Petru lui Iuda. “Ba nu, Ioan trebuia să meargă să ia, este mai tânăr şi putea să alerge”, o fi răspuns Iuda. “Ba nu, tu trebuia să iei pâine, Petru, pentru că tu eşti mai apropiat de Isus. Nu te-a întrebat el pe tine dacă vrem să plecăm şi noi?” I-ai spus că nu vrem să plecăm, atunci de ce nu ai avut grijă să cumperi pâine? Acum ce-o să spună Isus? Că suntem neglijenţi!?

Isus însă vrea să-i orienteze de la gândirea lor limitată la înălţimea misterului. În planul lui Dumnezeu, uitarea pâinii, probabil a fost premeditată. Trebuiau să porească de la ceva palpabil pentru a ajunge în inima misterului, mai ales că nu trecuse mult timp de la cele două minuni ale înmulţirii pâinilor, dovadă că ştiau şi numărul exact al coşurile pe care le adunase la sfârşit.

“De ce discutaţi că nu aveţi pâine?” (Mc 8,17) “Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,35), spusese Isus în discursul de după prima înmulţire a pâinilor. Cum să nu aveţi pâine? Dacă eu sunt pâinea vieţii şi dacă eu sunt acum cu voi în barcă, înseamnă că aveţi pâine şi aveţi din belşug. Nu pâinea fizică trebuie să fie prioritatea în viaţa voastră, ci pâinea euharistică, eu care sunt aici cu voi, eu care voi rămâne cu voi până la sfârşitul veacurilor în taina euharistică din tabernacolele din lumea întreagă.

Probabil că nu e întâmplător faptul că la întrebarea lui Isus: “Câte coşuri pline cu bucăţi aţi adunat?”, apostolii au răspuns mai întâi: “Douăsprezece!”, apoi “Şapte!”. Să fi fost oare aluzie la numărul celor doisprezece apostoli care, după înălţarea lui Isus la cer, aveau să meargă în lumea întreagă să celebreze Euharistia şi să ducă hrana cuvântului? Ei erau cei care rămăseseră în urma lui Isus, cei mai îndreptăţiţi să meargă în numele lui. Iar numărul celor şapte, să fi fost oare cei şapre diaconi, aleşi pentru a sluji la mese, pentru a sluji caritatea? Aceasta să fie oare ordinea în viaţa noastră? Mai întâi pâinea euharistică, apoi pâinea carităţii, pâinea fizică?

Dacă avem în vedere preocuparea lui Isus legată de neînţelegerea acestui mare mister din partea ucenicilor, suntem îndreptăţiţi să credem că aceasta este ordinea.

Până la Isus, Dumnezeu-Tatăl s-a folosit de cele lumeşti pentru a-i orienta pe oameni spre el, spre Fiul său pe care îl promisese şi care urma să vină. Întreaga creaţie vorbea despre Dumnezeu. Poporul ales, şi el era un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Legea, patriarhii, profeţii, regii, înţelepţii din Vechiul Testament, toţi au avut rolul de a orienta poporul ales spre Dumnezeu. La rândul său, pentru a înţelege marile mistere ale vieţii de credinţă, Isus porneşte de la semne palpabile: pâine, vin, viţă-de-vie, grâu, poarta oilor, păstorul, semnul lui Iona, etc. Toate aceste elemente reale aveau rolul de a-i conduce pe cei prezenţi, fie pe apostoli, fie mulţimile, la elementul nepalpabil, la sacrament, la izvorul harului, care este Dumnezeu.

În barcă, Isus porneşte de la lipsa pâiniii fizice pentru a-i face pe ucenici să înţeleagă care este adevărata pâine şi pentru care pâine trebuie să se preocupe.

Şi evanghelia de astăzi prezintă tot un moment în care oamenii, fie ei şi cei care au beneficiat de o minune a lui Isus, de înmulţirea pâinilor, nu înţeleg misterul la care vrea Isus să-i conducă. Şi ei sunt limitaţi în gândire. Şi ei se opresc doar la cele aparente, voind parcă cu încăpăţânare să nu treacă dincolo, la ceea ce nu se vede, dar trebuie crezut şi experimentat prin credinţă.

Mai mult, Isus condiţionează chiar viaţa de hrana nouă pe care le-o promite: Trupul şi Sângele său. “Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi in veci; iar pâinea pe care o voi da eu pentru viaţa lumii este trupul meu” (In 6, 51)

De data aceasta iudeii sunt cei care nu înţeleg. Şi pentru a-i determina să înţeleagă, Isus face aluzie la pâinea care au mâncat-o strămoşii lor în pustiu, la mană, dorind să scoată în evidenţă faptul că deşi ei au mâncat, au murit. “Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci” (In 6,58).

Aceasta este diferenţa dintre realitate şi mister, dintre pâinea pentru care se preocupau ucenicii în barcă, dintre pâinea-mană pe care au mâncat-o evreii în pustiu şi Euharistie, pâinea vieţii, Trupul şi Sângele Domnului. Cine rămâne în realitatea celor care se văd riscă să rămână şi dezamăgit, în timp ce cel care trece de la realitatea vizibilă la cea invizibilă prin credinţă, înţelege că Euharistia este hrană pentru viaţa veşnică, că cel care se grăneşte din ea, se hrăneşte pentru viaţa veşnică.

Printre preocupările acestei lumi, este şi cea legată de procurarea hranei zilnice, a pâinii, aşa cum de multe ori sintetizăm această nevoie. A căuta însă în mod exagerat această hrană fizică, în timp ce am ignora-o pe cea spirituală, ar însemna să rămânem de multe ori dezamăgiţi.

Pentru a intra în posesia pâinii fizice este nevoie de efort, uneori de un efort susţinut, este nevoie să pleci departe, aşa cum este cazul multora din zilele noastre, care îşi câştigă existenţa la atâţia kilometri departe de casă. Uneori se fac revoluţii, greve, proteste, etc. Pentru pâinea fizică, omul este gata, dacă e nevoie, să fure şi chiar să ucidă.

Pentru pâinea euharistică nu e nevoie de efort fizic, nu se fac greve, revoluţii şi nici proteste. Nu fură şi nu ucide nimeni pentru a o avea. Sunt ucişi poate cei care o oferă; episcopii, preoţii.

Cine o primeşte, nu poate să răspundă cu ură, nu poate iniţia războaiei, nu poate face nedreptăţi, nu se poate lipsi de iubire şi nu este zgârcit în a oferi iubirea. Căci cine face măcar una din acestea, înseamnă că este asemenea ucenicilor sau a iudeilor care “încă nu au înţeles”.

În sărbătoarea Trupulul şi a Sângelui Domnului să mulţumim lui Dumnezeu pentru un aşa mare dar. Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne facă să înţelegem cât mai mult acest mare mister, iar pe Isus, prezent în Sfânta Taină a altarului, în Euharistie, să-l adorăm şi să-i mulţumim că a găsit această cale pentru a rămâne pururi cu noi, spre a ne fi hrană pentru viaţa veşnică.

Să adorăm în orice moment Preasfântul şi Dumnezeiescul Sacrament.