În neuitata noapte dinaintea patimilor sale, Mântuitorul a înălţat către Tatăl ceresc cea mai duioasă rugăciune care a putut fi rostită vreodată, pentru că o rosteşte însuşi Fiul lui Dumnezeu în pragul despărţirii sale de lumea pământească.

În atotştiinţa Sa dumnezeiască, Isus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti de la margini până la marginile lumii, cum idolii se vor prăbuşi, cum neamurile se vor converti, cum generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Oare ce a dorit Domnul în acea clipă de răscruce în istoria omenirii? A dorit ca toate generaţiile, atât de îndepărtate în timp şi-n spaţiu, toţi credincioşii Săi de peste veacuri să alcătuiască o singură unitate, o singură mare familie de fraţi, strânşi în legătura sfântă a iubirii. De aceea, privind pe acei pe care i-a ales şi de care, peste scurt timp avea să se despartă, îşi ridică ochii spre cer într-o privire cutremurătoare şi rosteşte: “Părinte, venit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău să te preamărească” (Ioan 17, 1). Dar mai deosebit se roagă pentru ei şi pentru Biserica pe care a câştigat-o cu scump sângele său: “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem şi noi” (Ioan 17, 11). Este o clipă unică şi măreaţă, când Domnul Hristos înalţă această rugăciune către Tatăl ceresc pentru ca noi toţi să fim una, într-o singură simţire, un singur duh, în duhul patriei celei cereşti, în duhul Bisericii lui Hristos! Isus urmăreşte prin această rugăciune dumnezeiască să câştige toate sufletele la Biserica Lui, care este una, sfântă, sobornică şi apostolică. Aceasta este singura cale prin care se poate mântui lumea din faptele păcătoase de astăzi: calea lui Hristos, calea Bisericii.

Dar ne putem pune o întrebare: s-a realizat această rugăciune a lui Isus? Împlinit-au ucenicii Săi testamentul de la Cina cea de Taină? Au păstrat creştinii unitatea credinţei în Hristos? Iar dacă această unitate s-a sfărâmat, cum s-ar putea reface? Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme unitatea credinţei s-a păstrat. Luând poruncă de a învăţa şi boteza popoarele pământului, apostolii au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni. Începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria şi Galileea, continuând cu Asia Mică şi Grecia, ucenicii Domnului au străbătut aproape toate ţinuturile lumii cunoscute pe atunci, propovăduind cuvântul şi împărăţia lui Dumnezeu, mărturisind Învierea Domnului. În urma predicii lor, neamurile au crezut şi s-au botezat.

Istoria creştinismului ne spune că prin învăţătura Domnului Isus, propovăduită de Apostoli şi urmaşii lor, lumea păgână s-a regenerat, s-a luminat şi s-a transformat. Iubirea de oameni a dat libertate sclavilor, robilor. Pe ruinele templelor şi amfiteatrelor păgâne, care odinioară erau stropite cu sânge omenesc, au apărut spitale, aziluri şi locaşuri de binefacere. Apostolii şi urmaşii lor au pus temei unei lumi creştine, lume în care domnea unitatea cea mai strânsă.

Credincioşii Bisericii vechi veneau din seminţiile şi stările cele mai diferite. Totuşi, ei erau uniţi în adevărurile ce le mărturiseau, în felul de a-L adora pe Dumnezeu, în supunerea faţă de aceeaşi autoritate – Biserica. “Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet” (Top. Ap. 4, 32). Nu mult după acele timpuri, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri, neînţelegeri şi dezbinări. Au apărut ereticii de diferite feluri, care au semănat învăţături greşite în ogorul spiritual al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Ce-a făcut Biserica în faţa acestei rătăciri? A luptat pentru păstrarea neştirbită a adevărului de credinţă. Apostolii şi Sf.

Părinţi intervin cu toată puterea ce le era dată de sus şi nu lasă să se împartă fraţii în tabere, să se sfâşie în bucăţi cămaşa cea dintr-o singură ţesătură a adevărului lui Hristos. “Vă îndemn fraţilor, zice Apostolul neamurilor, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire” (I Cor. 1, 10). Iar când s-au ivit rătăcirile mari – arienii, nestorienii, monofiziţii, duşmanii icoanelor şi alţii -, Biserica a chemat soboarele a toată lumea în care, sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au lămurit şi statornicit pentru veşnicie adevărurile, dogmele, regulile de credinţă pe care orice credincios trebuie să le mărturisească şi să le urmeze pentru mântuirea sufletului său.

Aşa s-a lămurit comoara sfântă a credinţei celei adevărate în lupta împotriva rătăciţilor. Toţi aceştia au pierit, iar Biserica noastră a rămas nebiruită, plutind neclintită ca o corabie peste valurile tulburi ale acestei lumi. În timp ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica noastră este una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare pe care ne-a dat-o Hristos. Noi mărturisim această credinţă la fiecare rugăciune, când ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci şi rostim cuvintele: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Persoanele dumnezeieşti, despărţite ca persoane, sunt una după voinţă, cugetare, putere şi mărire. Ce voieşte Tatăl, voieşte Fiul şi Duhul. Ce lucru minunat rosteşte Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cunoaşte această unitate în Dumnezeire ca şi ucenicii săi, şi nu numai ucenicii săi, ci întreaga Sa Biserică, şi noi toţi care intrăm prin Taina Sf. Botez, să fim una, precum şi Dumnezeu este una (Ioan 17, 11). Citind aceste cuvinte trebuie să ne cutremurăm: însuşi Mântuitorul, cel ce jertfă s-a adus pentru ale noastre păcate, se roagă pentru noi, ca să fim una.

Este o mare durere că în vremea noastră creştinismul nu mai are înfăţişarea unui organism unitar. Cu aceeaşi durere constatăm că s-a rupt cămaşa lui Hristos cea necusută din bucăţi. Creştinii s-au împărţit în tabere, după ce s-au desprins din trupul Bisericii lui Hristos. Pe faţa pământului se află azi sute sau poate mii de confesiuni creştine, fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa: ortodocşi, catolici, protestanţi (adventişti, baptişti, pocăiţi etc.). Chiar în ţara noastră, între fiii poporului român, unitatea credinţei s-a sfărâmat şi nu mai suntem ceea ce am fost veacuri de-a rândul: “o inimă şi un suflet”. Unii caută chiar să semene duhul urii şi să zdruncine credinţa în noi, ba chiar să zdrobească temelia care ne-a ţinut veacuri de-a rândul – credinţa noastră în Dumnezeu. Nu mai putem zice că suntem aceeaşi voinţă, simţire şi credinţă. Aceasta este o tristă şi dureroasă realitate, este o lucrare a vicleanului care, ca în pilda Mântuitorului, în ogorul cel semănat cu sămânţă bună se aruncă zâzania, se seamănă neghina dezbinării şi a urii.

Noi avem Biserica cea întemeiată de Hristos pe temelia credinţei, care este luminată de Duhul Sfânt şi care, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel “este stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). De aceea, pentru a menţine ordinea şi unitatea credinţei, pentru a cunoaşte adevărul care duce la mântuire, trebuie să ascultăm de Biserică, după cum grăieşte Domnul: “Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş” (Mat. 18, 17). Sf. Apostol Pavel ne spune, azi, mai mult ca oricând, că “propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, din gânduri necurate, nici pe viclenie” (I Tes. 2, 3). Ci, “noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 7), care ni s-a dat prin Duhul Sfânt.

Să nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă între noi dezbinarea şi ura, ci “căutaţi şi păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii.

Este un singur trup, un singur Duh, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Efes 4, 3-5), zice Sf. Apostol Pavel, şi o singură Biserică. Noi deplângem această stare de lucruri. O deplângem, şi rugăm pe bunul Dumnezeu să trimită harul său asupra noastră, să împace inimile celor ce se închină întru numele Fiului său, să-i aducă pe rătăciţi la staulul mântuirii, ca toţi să fie una, precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt una sunt, după cum credinţa una a fost de peste o mie de ani.

În vremurile noastre, creştinii despărţiţi caută calea de întoarcere spre unitatea cea dintâi. Mişcarea se numeşte Mişcare ecumenică. Toate Bisericile mari au intrat în această mişcare, spre cinstea lor şi bucuria noastră. Să avem nădejde că această dorinţă se va realiza cândva, căci însuşi Mântuitorul a proorocit că El pe toţi îi va aduna într-o singură Biserică, fiind “o turmă şi un păstor”. Să lăsăm pe seama Providenţei refacerea unităţii creştine. Noi, însă, trebuie să descoperim, pentru noi înşine, înţelesul adânc al rugăciunii Domnului şi să înţelegem ce înseamnă aceasta: a fi una. Înseamnă: a voi, a simţi şi a cugeta la fel. Căci, dacă voinţa, sentimentele şi cugetele noastre sunt la fel, atunci cearta, vrăjmăşia, ura, răutatea dispar, căci nu mai doreşte nimeni rău împotriva altuia, nici nu mai caută nimeni ale sale, ci fiecare ale semenului. Cu alte cuvinte, va sălăşlui în lume liniştea, armonia şi pacea Domnului Isus după dorinţa cerului, manifestată prin corurile îngereşti în noaptea Crăciunului: “pe pământ pace şi între oameni bună învoire” (Luca 2, 14). Pentru ca să voim, să simţim şi să cugetăm la fel, trebuie ca fiecare dintre noi să trăiască după voia lui Dumnezeu. “Una să fie, Doamne”, aşa s-a rugat Domnul Isus, atunci, în pragul plecării din lumea pământească, pentru ucenicii săi şi se roagă azi pentru Biserica, }ara noastră şi pentru fiecare dintre noi.

Suntem noi oare, una? Cei ce suntem creştini, botezaţi cu botezul lui Isus Hristos în numele Sf. Treimi, prin urmare avem aceeaşi credinţă, ba mai mult, ne împărtăşim din acelaşi potir cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos, voim, simţim şi cugetăm la fel? Voim după voia Domnului sau un alt duh ne mână? O, greu îmi e şi să mă gândesc, dar cum să şi răspund? Când închisorile sunt pline, când sălile de judecată forfotesc de lume, când soţul e împotriva soţiei, copilul împotriva celei ce l-a născut şi crescut, nu pot zice că trăim o viaţă după voinţa Domnului Isus Hristos şi că suntem toţi una. De bună seamă, aceste stări sunt dureroase, dar nu fără îndreptare. Îndreptarea, iubiţii mei, porneşte de la noi, mai întâi din interiorul sufletului nostru. Să stăpânim păcatul din noi, să învingem toate poftele cele rele ale inimii noastre, să ajungem biruitori asupra firii noastre pământeşti, ca în sufletul nostru să domnească un Domn Isus Hristos. “Una să fie”, se roagă Isus. Tu, iubitul meu, ascultă această rugăciune a Mântuitorului tău. Roagă-te ca în casa ta să fiţi “una” cu soţia şi copiii tăi. Roagă-te ca Biserica lui Hristos, una să fie. Roagă-te ca în oraşul, în satul tău, în ţara ta toţi oamenii să simtă, să voiască şi să cugete la fel.

Dacă e unire în casă, în suflet, în sat, oraş, ţară şi Biserică, atunci nici o putere nu poate zdruncina nici sufletul, nici casa, nici ţara şi, cu atât mai puţin, Biserica. Pentru că acolo unde este unire, este Hristos, şi unde este Hristos, este puterea.

Duminica de azi, închinată celor 318 Sfinţi Părinţi de la Soborul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, stă şi ea ca mărturie că acolo unde este unire, e putere. Împotriva rătăcirilor, credincioşii au opus credinţa lor nezdruncinată în Dumnezeu şi au fost una. De aceea au biruit. Şi azi, împotriva oricăror încercări de a ne clătina cele mai sfinte aşezăminte, să opunem credinţa noastră, una singură în Hristos cel viu, Fiul lui Dumnezeu. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.