Start > Ritul bizantin > Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic

Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I Ecumenic

9 May 2008
1,983 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a VII-a după Paști (A Sfinților Părinți de la Niceea)

În neuitata noapte dinaintea patimilor sale, Mântuitorul a înălțat către Tatăl ceresc cea mai duioasă rugăciune care a putut fi rostită vreodată, pentru că o rostește însuși Fiul lui Dumnezeu în pragul despărțirii sale de lumea pământească.

În atotștiința Sa dumnezeiască, Isus vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti de la margini până la marginile lumii, cum idolii se vor prăbuși, cum neamurile se vor converti, cum generații după generații vor primi credința cea adevărată. Oare ce a dorit Domnul în acea clipă de răscruce în istoria omenirii? A dorit ca toate generațiile, atât de îndepărtate în timp și-n spațiu, toți credincioșii Săi de peste veacuri să alcătuiască o singură unitate, o singură mare familie de frați, strânși în legătura sfântă a iubirii. De aceea, privind pe acei pe care i-a ales și de care, peste scurt timp avea să se despartă, își ridică ochii spre cer într-o privire cutremurătoare și rostește: “Părinte, venit-a ceasul! Preamărește pe Fiul Tău să te preamărească” (Ioan 17, 1). Dar mai deosebit se roagă pentru ei și pentru Biserica pe care a câștigat-o cu scump sângele său: “Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum suntem și noi” (Ioan 17, 11). Este o clipă unică și măreață, când Domnul Hristos înalță această rugăciune către Tatăl ceresc pentru ca noi toți să fim una, într-o singură simțire, un singur duh, în duhul patriei celei cerești, în duhul Bisericii lui Hristos! Isus urmărește prin această rugăciune dumnezeiască să câștige toate sufletele la Biserica Lui, care este una, sfântă, sobornică și apostolică. Aceasta este singura cale prin care se poate mântui lumea din faptele păcătoase de astăzi: calea lui Hristos, calea Bisericii.

Dar ne putem pune o întrebare: s-a realizat această rugăciune a lui Isus? Împlinit-au ucenicii Săi testamentul de la Cina cea de Taină? Au păstrat creștinii unitatea credinței în Hristos? Iar dacă această unitate s-a sfărâmat, cum s-ar putea reface? Cercetând istoria primelor veacuri creștine, constatăm că multă vreme unitatea credinței s-a păstrat. Luând poruncă de a învăța și boteza popoarele pământului, apostolii au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni. Începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria și Galileea, continuând cu Asia Mică și Grecia, ucenicii Domnului au străbătut aproape toate ținuturile lumii cunoscute pe atunci, propovăduind cuvântul și împărăția lui Dumnezeu, mărturisind Învierea Domnului. În urma predicii lor, neamurile au crezut și s-au botezat.

Istoria creștinismului ne spune că prin învățătura Domnului Isus, propovăduită de Apostoli și urmașii lor, lumea păgână s-a regenerat, s-a luminat și s-a transformat. Iubirea de oameni a dat libertate sclavilor, robilor. Pe ruinele templelor și amfiteatrelor păgâne, care odinioară erau stropite cu sânge omenesc, au apărut spitale, aziluri și locașuri de binefacere. Apostolii și urmașii lor au pus temei unei lumi creștine, lume în care domnea unitatea cea mai strânsă.

Credincioșii Bisericii vechi veneau din semințiile și stările cele mai diferite. Totuși, ei erau uniți în adevărurile ce le mărturiseau, în felul de a-L adora pe Dumnezeu, în supunerea față de aceeași autoritate – Biserica. “Mulțimea celor care crezuseră era o inimă și un suflet” (Top. Ap. 4, 32). Nu mult după acele timpuri, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri, neînțelegeri și dezbinări. Au apărut ereticii de diferite feluri, care au semănat învățături greșite în ogorul spiritual al împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Ce-a făcut Biserica în fața acestei rătăciri? A luptat pentru păstrarea neștirbită a adevărului de credință. Apostolii și Sf.

Părinți intervin cu toată puterea ce le era dată de sus și nu lasă să se împartă frații în tabere, să se sfâșie în bucăți cămașa cea dintr-o singură țesătură a adevărului lui Hristos. “Vă îndemn fraților, zice Apostolul neamurilor, să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire” (I Cor. 1, 10). Iar când s-au ivit rătăcirile mari – arienii, nestorienii, monofiziții, dușmanii icoanelor și alții -, Biserica a chemat soboarele a toată lumea în care, sub călăuzirea Sfântului Duh, Sfinții Părinți au lămurit și statornicit pentru veșnicie adevărurile, dogmele, regulile de credință pe care orice credincios trebuie să le mărturisească și să le urmeze pentru mântuirea sufletului său.

Așa s-a lămurit comoara sfântă a credinței celei adevărate în lupta împotriva rătăciților. Toți aceștia au pierit, iar Biserica noastră a rămas nebiruită, plutind neclintită ca o corabie peste valurile tulburi ale acestei lumi. În timp ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica noastră este una și aceeași, propovăduind aceeași învățătură mântuitoare pe care ne-a dat-o Hristos. Noi mărturisim această credință la fiecare rugăciune, când ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci și rostim cuvintele: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Persoanele dumnezeiești, despărțite ca persoane, sunt una după voință, cugetare, putere și mărire. Ce voiește Tatăl, voiește Fiul și Duhul. Ce lucru minunat rostește Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cunoaște această unitate în Dumnezeire ca și ucenicii săi, și nu numai ucenicii săi, ci întreaga Sa Biserică, și noi toți care intrăm prin Taina Sf. Botez, să fim una, precum și Dumnezeu este una (Ioan 17, 11). Citind aceste cuvinte trebuie să ne cutremurăm: însuși Mântuitorul, cel ce jertfă s-a adus pentru ale noastre păcate, se roagă pentru noi, ca să fim una.

Este o mare durere că în vremea noastră creștinismul nu mai are înfățișarea unui organism unitar. Cu aceeași durere constatăm că s-a rupt cămașa lui Hristos cea necusută din bucăți. Creștinii s-au împărțit în tabere, după ce s-au desprins din trupul Bisericii lui Hristos. Pe fața pământului se află azi sute sau poate mii de confesiuni creștine, fiecare cu învățătura sa, cu cultul său, cu morala sa: ortodocși, catolici, protestanți (adventiști, baptiști, pocăiți etc.). Chiar în țara noastră, între fiii poporului român, unitatea credinței s-a sfărâmat și nu mai suntem ceea ce am fost veacuri de-a rândul: “o inimă și un suflet”. Unii caută chiar să semene duhul urii și să zdruncine credința în noi, ba chiar să zdrobească temelia care ne-a ținut veacuri de-a rândul – credința noastră în Dumnezeu. Nu mai putem zice că suntem aceeași voință, simțire și credință. Aceasta este o tristă și dureroasă realitate, este o lucrare a vicleanului care, ca în pilda Mântuitorului, în ogorul cel semănat cu sămânță bună se aruncă zâzania, se seamănă neghina dezbinării și a urii.

Noi avem Biserica cea întemeiată de Hristos pe temelia credinței, care este luminată de Duhul Sfânt și care, după cum ne învață Sf. Apostol Pavel “este stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). De aceea, pentru a menține ordinea și unitatea credinței, pentru a cunoaște adevărul care duce la mântuire, trebuie să ascultăm de Biserică, după cum grăiește Domnul: “Cine nu ascultă de Biserică este un păgân și vameș” (Mat. 18, 17). Sf. Apostol Pavel ne spune, azi, mai mult ca oricând, că “propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, din gânduri necurate, nici pe viclenie” (I Tes. 2, 3). Ci, “noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 7), care ni s-a dat prin Duhul Sfânt.

Să nu vă lăsați amăgiți de cei ce seamănă între noi dezbinarea și ura, ci “căutați și păstrați unitatea Duhului prin legătura păcii.

Este un singur trup, un singur Duh, este un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Efes 4, 3-5), zice Sf. Apostol Pavel, și o singură Biserică. Noi deplângem această stare de lucruri. O deplângem, și rugăm pe bunul Dumnezeu să trimită harul său asupra noastră, să împace inimile celor ce se închină întru numele Fiului său, să-i aducă pe rătăciți la staulul mântuirii, ca toți să fie una, precum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt una sunt, după cum credința una a fost de peste o mie de ani.

În vremurile noastre, creștinii despărțiți caută calea de întoarcere spre unitatea cea dintâi. Mișcarea se numește Mișcare ecumenică. Toate Bisericile mari au intrat în această mișcare, spre cinstea lor și bucuria noastră. Să avem nădejde că această dorință se va realiza cândva, căci însuși Mântuitorul a proorocit că El pe toți îi va aduna într-o singură Biserică, fiind “o turmă și un păstor”. Să lăsăm pe seama Providenței refacerea unității creștine. Noi, însă, trebuie să descoperim, pentru noi înșine, înțelesul adânc al rugăciunii Domnului și să înțelegem ce înseamnă aceasta: a fi una. Înseamnă: a voi, a simți și a cugeta la fel. Căci, dacă voința, sentimentele și cugetele noastre sunt la fel, atunci cearta, vrăjmășia, ura, răutatea dispar, căci nu mai dorește nimeni rău împotriva altuia, nici nu mai caută nimeni ale sale, ci fiecare ale semenului. Cu alte cuvinte, va sălășlui în lume liniștea, armonia și pacea Domnului Isus după dorința cerului, manifestată prin corurile îngerești în noaptea Crăciunului: “pe pământ pace și între oameni bună învoire” (Luca 2, 14). Pentru ca să voim, să simțim și să cugetăm la fel, trebuie ca fiecare dintre noi să trăiască după voia lui Dumnezeu. “Una să fie, Doamne”, așa s-a rugat Domnul Isus, atunci, în pragul plecării din lumea pământească, pentru ucenicii săi și se roagă azi pentru Biserica, }ara noastră și pentru fiecare dintre noi.

Suntem noi oare, una? Cei ce suntem creștini, botezați cu botezul lui Isus Hristos în numele Sf. Treimi, prin urmare avem aceeași credință, ba mai mult, ne împărtășim din același potir cu Trupul și Sângele Domnului nostru Isus Hristos, voim, simțim și cugetăm la fel? Voim după voia Domnului sau un alt duh ne mână? O, greu îmi e și să mă gândesc, dar cum să și răspund? Când închisorile sunt pline, când sălile de judecată forfotesc de lume, când soțul e împotriva soției, copilul împotriva celei ce l-a născut și crescut, nu pot zice că trăim o viață după voința Domnului Isus Hristos și că suntem toți una. De bună seamă, aceste stări sunt dureroase, dar nu fără îndreptare. Îndreptarea, iubiții mei, pornește de la noi, mai întâi din interiorul sufletului nostru. Să stăpânim păcatul din noi, să învingem toate poftele cele rele ale inimii noastre, să ajungem biruitori asupra firii noastre pământești, ca în sufletul nostru să domnească un Domn Isus Hristos. “Una să fie”, se roagă Isus. Tu, iubitul meu, ascultă această rugăciune a Mântuitorului tău. Roagă-te ca în casa ta să fiți “una” cu soția și copiii tăi. Roagă-te ca Biserica lui Hristos, una să fie. Roagă-te ca în orașul, în satul tău, în țara ta toți oamenii să simtă, să voiască și să cugete la fel.

Dacă e unire în casă, în suflet, în sat, oraș, țară și Biserică, atunci nici o putere nu poate zdruncina nici sufletul, nici casa, nici țara și, cu atât mai puțin, Biserica. Pentru că acolo unde este unire, este Hristos, și unde este Hristos, este puterea.

Duminica de azi, închinată celor 318 Sfinți Părinți de la Soborul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, stă și ea ca mărturie că acolo unde este unire, e putere. Împotriva rătăcirilor, credincioșii au opus credința lor nezdruncinată în Dumnezeu și au fost una. De aceea au biruit. Și azi, împotriva oricăror încercări de a ne clătina cele mai sfinte așezăminte, să opunem credința noastră, una singură în Hristos cel viu, Fiul lui Dumnezeu. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin