- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica Samarinencii

Posted By pr. Ion Cârciuleanu On May 9, 2008 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

Ne aflăm în acea perioadă a anului bisericesc, când la strane se cântă din Penticostar iar de pe amvoane se tâlcuiesc Evanghelii în care se cuprind întâlniri cu Domnul și mărturisiri despre Hristos cel înviat, atât în lume, cât și în sufletul fiecăruia.

Învierea Domnului n-a rămas în istorie un act oarecare, de unică și zguduitoare misiune, ci a devenit un bun comun, temelia creștinismului.

Este foarte semnificativ rolul femeii în cimentarea religiei creștine. De la cea dintâi arătare a lui Isus după Înviere până la biruirea învățăturii creștinești, femeia apare într-o lumină ce-și revarsă razele sale departe în istoria creștină.

În această lumină ne apare pericopa evanghelică de astăzi, care așază înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Isus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui.

Domnul Isus Hristos, într-o zi de vară, sub arșița soarelui, venind din Iudeea și mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraș ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă așteptare, iată o femeie samarineană vine să ia apă de la fântână. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei și samarineni erau neînțelegeri și ură mare pe motive religioase și politice.

După ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii și spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată. Nu se mai întâmplase așa ceva. Omul încălca rânduielile tradiționale. Îl înfruntă: “Cum, tu care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă și parcă aștepta o explicație. Și atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este cel care ți-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înțeles. Și mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă și nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Isus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăși, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viața veșnică”. Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viață, o ispitea totuși, și zise: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”.

Mântuitorul, aparent, nu i-a mai răspuns la această cerere.

Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăință și mărturisire. Căci fără asemenea pregătire este cu neputință să înțelegi ce anume este această “apă vie” și să o primești. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului și să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, și numai după aceea va înțelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Isus îndreaptă cuvântul său către femeie și zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”.

Mântuitorul care, ca Dumnezeu atotștiutor, vedea și cunoștea faptele, inimile oamenilor, știuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei; spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, și a început să-i amintească amănunte din viața ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuție, cât dintr-o teamă sfântă, ca în fața unui prooroc, cât mai ales din dorința de a-și lămuri unele lucruri pe care nu le înțelesese până atunci prea bine.

Mântuitorul a continuat: “Că cinci bărbați ai avut și acela pe care îl ai acum, nu-ți este bărbat, aceasta adevărat ai grăit”.

Așadar, trăia în fărădelege cu al șaselea bărbat. De data aceasta, femeia a rămas uimită, i-a zguduit conștiința și a pus-o pe gânduri, pentru că i-a spus toate câte le-a făcut în viață. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, văd că ești prooroc”. Impresionată la culme, sufletul ei năzuiește să urce pe scara cea veșnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu și îl întreabă pe Isus: “Doamne, părinții noștri (cei din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului); voi însă (cei din Iudeea) ziceți că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?”.

Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie, când i-a răspuns femeii cu aceste cuvinte: “Crede-mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui, va veni vremea și acum este, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui cu Duhul și cu Adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui”.

Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină Lui, cu Duhul și cu Adevărul se cade a se închina. Zis-a Lui femeia: “Știm că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, ne va spune nouă toate. Zis-a ei Isus: “Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Mântuitorul i-a oferit, în schimbul și în locul apei din fântână, “apa cea vie”, din care, dacă bea cineva “nu va mai înseta în veac” (V. 14). Pătrunzând în sufletul ei pe nebăgare de seamă, în acea amiază caldă de vară, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei lui Hristos și, convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate ulițele și strigă cu însuflețire: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetății, pentru că și-au părăsit casele și au venit la fântână să-L vadă pe Isus. Sfântul Evanghelist Ioan povestește că, după ce au stat de vorbă cu El, L-au invitat să rămână cu dânșii în Sihar și că Mântuitorul a rămas cu ei două zile.

Popasul Domnului lângă fântâna lui Iacob și cuvântul Său către femeia samarineană aduc în fața noastră și pentru noi, două mari probleme: Darul lui Dumnezeu și închinarea “în Duh și Adevăr”.

Darul lui Dumnezeu este apă vie, pornită din izvorul cel nesecat al dragostei părintești și cel ce bea din această apă vie gustă și se adapă din izvorul nemuririi. Darul lui Dumnezeu ne împărtășește bucurii spirituale care nu se mai iau în veac de la noi.

Harul este puterea supranaturală care vine în ajutorul sufletului slab, bolnav și neputincios, ca să-l ajute, să-l întărească și să-l mântuiască. Harul este iubirea concretă a lui Dumnezeu față de om, manifestată neîntrerupt în viața omenirii, este apa cea vie care hrănește, întărește și face să sporească neîncetat toată viața cea duhovnicească a noastră. Harul lucrează în Biserică și se împărtășește mai ales prin Sfintele Taine.

Ne-am putea pune întrebarea: ce înseamnă închinare în “duh și adevăr?” Unii zic: trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoți, fără veșminte de slujbă, fără să-ți faci cruce, fără să îngenunchezi, fără să te duci la biserică. Alții zic: închinarea în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credință dreaptă, cu rugăciunea, cu hotărârea de a face bine, cu iubire față de toată lumea. De fapt, cei ce gândesc astfel, rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolat și scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin altele din Sf.

Scriptură și din învățătura Mântuitorului.

Mântuitorul și apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15-17; Ioan 7, 14; Matei 21, 13; Luca 9, 41; Fapt. Ap. 5, 42), Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învățat în templu și în sinagogi, a recomandat celor pe care îi vindeca să se arate preoților (Marcu 5, 38; Luca 17, 14), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi și în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; Matei 14, 23), a folosit pâinea și vinul ca elemente rituale (Luca 22, 19), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbește de tămâie și de rugăciunea sfinților (Apoc. 5, 8). Iar pe cei ce refuză semnul sfintei cruci, Sf. Apostol Pavel îi osândește ca pe “vrăjmașii crucii lui Hristos” (Fil. 3, 18). Acești tâlcuitori răstălmăcesc toate aceste lucruri ca să lovească Biserica cea “una, sfântă și sobornicească”, sub pretextul că oferă una mai bună.

Se constată că cele mai multe din lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le introduc și la ei sub alte forme. Ei ocolesc spusele Sf. Apostol Pavel care îndeamnă: “De acestea să le aduci aminte oamenilor și să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s de nici un folos și numai smintesc pe ascultători” (Tim. 2, 14-22). Unii ca aceștia “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tăgăduiesc. De aceștia, ferește-te!” (Tim. 3, 5). Nu recunosc preoții, dar își fac pastori; nu recunosc bisericile, dar își fac “case de rugăciuni”; nu recunosc veșmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiționale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea pot înșela numai pe cei slabi de minte și credință și dovedesc doar că sunt stăpâniți de duhul mândriei, al slavei deșarte și al dorinței de stăpânire. Unora ca aceștia li se potrivește cuvântul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, și mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai mulți sunt cuprinși doar de viclenie, iar cei ce au râvnit cu adevărat, “nu au pricepere” (Romani 10, 2).

Tâlcul adevărat al cuvintelor “închinare în duh și adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt dublate de inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorință de transformare în bine, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor și continuată până azi prin succesiune apostolică.

Biserica noastră ortodoxă, “noul așezământ, nu este al literii, ci al duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu” (Cor. 3, 6).

Samarineanca era victima formalismului iudaic, care ucide fondul pentru formă, pe când Isus este însuși spiritul și adevărul care trebuie să însuflețească și să condiționeze acțiunile noastre.

Rugăciunea în duh și adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameșului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, aceea care, atunci când se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptățește; aceea prin care cel ce se roagă își vede bârna din ochiul său și nu paiul din ochiul aproapelui. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la Biserică, așa cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel cu care este în supărare.

Rugăciunea în duh și adevăr este rugăciunea care spune drept lui Dumnezeu atunci când se roagă, de pildă când zice: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Iartă în clipa aceea pe toți cei care i-au greșit și nu ține minte răul.

În rugăciunea noastră în duh și adevăr trebuie să oferim lui Dumnezeu inima noastră “înfrântă și smerită”. Alcătuit din trup și suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părțile la rugăciunea pe care i-o aduce lui Dumnezeu. “Cu duhul și cu adevărul” nu înseamnă a renunța la formele cultului, la biserică și la podoabele ei, ci la minciună, răutate și fățărnicie. Însă cu condiția ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real și de a fi mijloace, nu scopuri în sine. Forma să fie expresia fondului. Ea trebuie să înfățișeze, fără greș și fără acoperire, lăuntrul nostru sufletesc. Viața “în spirit” este viața întemeiată pe adevăr. Ea este necesară oriunde și oricui. Aceasta este rugăciunea “în duh și adevăr”: rugăciunea celui care nu încearcă să se înșele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învățat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelia de astăzi.

Nu se sfârșește, însă, istoria acestei femei cu cele relatate în Evanghelie. Spune tradiția că a devenit, după convertire, una dintre cele mai aprige ucenițe ale Domnului și că a propovăduit învățătura sa, murind cu cei șapte copii ai săi moarte de martir, sub împăratul Nero, însemnată în calendar sub numele de Martira Fotinia.

Învățătura din Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă tuturor, și cel mai important lucru pe care trebuie să-l ținem minte, este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh și adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh și adevăr, în sinceritate, smerenie, modestie, în bunătate, în dragoste toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng și asupra aproapelui nostru, în viața societății, în viața lumii în care trăim.

Fiindcă, în fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugându-ne Lui în duh și adevăr, să facem o lume care să fie a Duhului și Adevărului.

De două mii de ani, această îmbunătățire morală a omului, prin apa cea vie a harului lui Dumnezeu, stă în Sfânta Evanghelie ca o chemare și se oferă cu aceeași putere prezentului și viitorului, oricui o cere cu rugăciunea Samarinencii: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1317/