Start > Ritul bizantin > Duminica Mironosițelor

Duminica Mironosițelor

9 May 2008
2,031 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a III-a după Paști (A mironosițelor)

Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului.

Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câștigarea împărăției lui Dumnezeu. Și în lumina învierii, fiecare om își poate înțelege rostul și menirea sa în lume. Căci așa cum razele soarelui străbat până în cele mai dosite unghere ale pământului și topesc cei mai năpraznici ghețari, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate peste toată frământarea veacurilor și până în adâncul conștiinței, risipind îndoiala, nesiguranța, și deschizând tuturor perspectiva vieții de veci. Nu este om care să nu se bucure și să nu aibă ceva de învățat din praznicul cel mare al Învierii Domnului.

Ca și în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbește astăzi despre Învierea Domnului și despre unele persoane care au fost martore ale acestei mari minuni, ca unele care au vorbit cu Iisus cel înviat din morți. Aceste persoane, martore ale învierii Domnului, sunt femeile mironosițe, după cum ne spune Evanghelia de astăzi.

Dacă Apostolul Toma a avut nefericirea să fie cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului și să-L vadă, cum am auzit Duminica trecută, femeile mironosițe au avut fericirea să știe, cele dintâi, că Iisus a înviat, și să vorbească cu El. Pericopa evanghelică de astăzi ne pune în față purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât și după moartea și învierea Sa. Iată ce ne spun evangheliștii despre aceste femei: Luca zice că împreună cu cei doisprezece ucenici, mergeau după Iisus “și niște femei, care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria ce se cheamă Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni, și Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod, și Suzana și multele altele, care-i slujeau din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Evanghelistul Matei, istorisind răstignirea Domnului, spune că erau acolo și multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-L, între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Josi, și mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-57). Sf. Evanghelist Ioan le-a văzut chiar lângă cruce: ” Și stă lângă crucea lui Iisus mama Lui, și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Aceleași femei sunt, apoi, de față la punerea în mormânt a Domnului, însemnând bine unde se află stânca în care Iosif din Arimateia își săpase mormânt nou, nebănuind că aici mâinile lui vor așeza corpul Învățătorului său iubit, Iisus (Luca 23, 55). Tot ele vin duminică foarte de dimineață la mormânt cu miruri și miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosițe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numește “Duminica Mironosițelor”.

Din citirea celor scrise de evangheliști cu privire la femeile mironosițe, reținem câteva nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, Salomeia,mama fiilor lui Zevedeu, și Ioana, soția lui Huza, ispravnicul lui Irod Antipa. Cu acestea au mai fost și alte femei, al căror nume nu s-a scris. Între mironosițe trebuie socotită și Maria, sora lui Lazăr, “care a uns pe Domnul cu mir – înainte de a intra triumfal în Ierusalim – și i-a șters picioarele cu părul capului ei” (Iov 11, 2).

Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, femeile află că piatra a fost răsturnată și intrând în mormânt, au văzut un tânăr care le-a adus vestea biruinței vieții asupra morții, vestea că Iisus nazarineanul cel răstignit, a înviat! În același timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru și celorlalți Apostoli vestea cea mare, a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Sf. Apostol și Evanghelist Matei ne dă știrea deosebit de prețioasă că pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuși Iisus, zicând: “Bucurați-vă!” iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și i s-au închinat. Și tot El le-a zis: “Duceți-vă și vestiți fraților Mei să meargă în Galileea, și acolo mă vor vedea” (Matei 28, 9-10; Marcu, 16, 9). “Și întorcându-se de la mormânt au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți” (Luca 24, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosițe o răsplată unică: de a fi aflat – cele dintâi -, de Învierea Domnului, de a fi văzut – cele dintâi – pe Iisus cel înviat, și de a fi dus – cele dintâi -, vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Așa după cum femeia auzise, după căderea în păcat, osânda rostită de Dumnezeu, tot femeia va auzi, cea dintâi, vestea cea mare a izbăvirii din morți prin Iisus Hristos cel înviat. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinții Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosițe. Pentru femeile purtătoare de mir, această veste era cea mai mare bucurie, pentru că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ținută în lumea antică, păgână și chiar în lumea iudaică, a dezrobit-o și a reabilitat-o ca soție și ca mamă. Și în adevăr, creștinismul a făcut din femeie o personalitate egală în drepturi și datorii bărbatului, cu care Sf. Apostol Petru zice că este “împreună moștenitoare a darului vieții” (I. Petru 3, 7), iar Sf. Apostol Pavel va proclama apoi egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu, prin cuvintele: “nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Spre deosebire de apostoli, mironosițele nu au fost chemate, și nici alese. Credința lor și dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare și să-i slujească din avutul lor. Prin iubirea lor cea mare, cu care au urmat pe Mântuitorul, mironosițele au întrecut pe unii ucenici. Majoritatea dintre aceștia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinși, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosițelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus. În ziua înmormântării, însă, a lipsit și el.

Aș dori ca, împreună, să privim cu ochii noștri sufletești chipurile acestor femei. Ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosițe, și ca ele toate celelalte femei! Ce fețe neprefăcute! Ce viață cinstită! Ce îmbrăcăminte cuviincioasă! Ce vorbă smerită, blândă și duhovnicească! Ce putere de muncă! Ce dorință de a sluji Domnului cu toată casa și averea lor! Ce curaj de a-L urma și ce voință de a-L vesti! În cei două mii de ani de viață creștină, exemplul femeilor mironosițe a fost urmat de milioane de alte femei, marea majoritate rămase în anonimat, iar puține la număr trecute în calendarul sfințeniei creștine. Marii Părinți și dascăli ai Bisericii își datorează, în cea mai mare măsură, evlavia și formația religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credință și de trăire a învățăturii creștine.

Să ne gândim la Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, care a rămas văduvă la douăzeci de ani și nu s-a mai căsătorit, ci s-a dedicat creșterii fiului ei, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de optsprezece ani pentru reîntoarcerea la Hristos a fiului ei ajuns pe căile pierzaniei; să ne amintim de Nona, mama Sf. Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare și de atâtea și atâtea femei, care își dorm somnul de veci împăcate că au contribuit la întărirea vieții de familie, la creșterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragostei între oameni și la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Avem multe exemple de femei virtuoase și din trecutul poporului nostru: soții de voievozi români care au ctitorit – alături de soții lor -, biserici și mănăstiri care ne-au rămas ca sfântă moștenire până astăzi. Mi-aș îngădui să prezint doar trei exemple semnificative. Soția lui Constantin Brâncoveanu, domnul }ării Românești, mamă a unsprezece copii, a avut durerea să asiste la decapitarea soțului și a celor patru feciori, din dispoziția turcilor, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, din pricină că au refuzat să părăsească credința creștinilor și să se turcească, prin îmbrățișarea religiei islamice; Oltea, mama lui Ștefan cel Mare și Teofana, mama lui Mihai Viteazul.

Cunoscând aceste puține fapte din veacul apostolic, din veacurile patristice și din trecutul poporului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: oare ce așteaptă Hristos de la femeia creștină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim? Cum poate deveni o binevestitoare a Învierii lui Hristos? Este bine știut că în veacul nostru am asistat la emanciparea femeii, la valorificarea puterilor ei fizice și intelectuale în toate domeniile sociale, alături de bărbat. Femeia a depășit de mult limitele căminului, fiind azi prezentă, cu toată competența, în orice ramură de activitate: în literatură și artă, în școală și spital, în cercetarea științifică, în comerț și industrie, în conducerea treburilor de stat, iar mai nou, chiar și în cucerirea spațiului cosmic, contribuind din plin la propășirea societății, la îmbunătățirea și bucuria vieții. Ne gândim cu recunoștință la lucrarea plină de jertfă pe care o împlinesc atâtea femei în toate ramurile vieții, dar cu toate acestea, Hristos, Biserica i-au rezervat un altar exclusiv femeii, în care își poate pune în valoare adevărata ei menire în lume – ca soție și, mai ales, ca mamă.

Purtând în ea virtuțile specifice pe care i le-a rânduit Dumnezeu la creație, femeia este, în primul rând, soție. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soțului. “Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18).

Aceste cuvinte exprimă o ordine stabilită de Creator, care nu poate fi nesocotită fără a pricinui vieții omenești cele mai mari drame. Adevărata femeie creștină știe să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetății despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări și necazuri ar veni în viață, ele vor putea fi ușor înlăturate.

Ea nu se descurajează niciodată, știe să rabde, merge mereu înainte, alături de soțul ei, și la bucurii și la necazuri, însoțindu-l până la marginea mormântului. Prin muncă cinstită, printr-o viață aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, ea trebuie să devină “cunună bărbatului ei”, după cuvântul înțeleptului Solomon.

În al doilea rând, pentru copii, femeia este mamă. Ea poate fi numită pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează ființa umană; ea izvorăște viață din viața ei, aduce în lume o ființă nouă, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrănește pruncul, de la ea învață acesta primul zâmbet și primul cuvânt, acela de mamă. Ea sădește și dezvoltă în copil respectul față de semeni, dragostea de muncă și de țară, cinstea, cultul datoriei împlinite, conturându-i personalitatea și formând omul matur de mai târziu, pe care se va rezema, ca pe niște stâlpi de nădejde, Biserica și națiunea.

Pentru aceasta nu se poate imagina o mai nobilă chemare. Sunt renumiți oamenii de știință cu descoperirile lor, poeții, scriitorii, artiștii și ceilalți, dar deasupra tuturor stă mama care naște copii, îi crește și îi educă. “Dați-mi o generație de mame bune, zice un gânditor, și voi schimba fața lumii”.

Dar pentru noi, creștinii, mama este și primul pedagog spre Hristos, primul dascăl și preot al copilului ei. Ea este aceea care duce mâna copilului la frunte ca să-l învețe semnul sfintei cruci, apoi tot ea i le împreunează pe amândouă, pentru rugăciune. Ea este primul însoțitor al copilului la biserică și apoi în fața sfântului altar pentru a primi acolo Trupul și Sângele Domnului în sfânta împărtășanie. La altarul unei familii creștine, mama îndeplinește rolul mironosițelor din Evanghelia de astăzi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinței, a nădejdii și a dragostei de Dumnezeu și de oameni.

Pentru aceasta creștinismul a ridicat femeii un “altar”, care este căminul. Aici, ea nu poate fi înlocuită de nimeni pe lume, și misiunea femeii nu poate fi nicăieri mai însemnată, mai rodnică și mai sfântă ca aici. Cu toate acestea, sunt multe femei de azi pentru care căminul pare prea strâmt, prea necorespunză tor și uită că datorită însușirilor cu care Dumnezeu a înzestrat femeia, ele nu pot fi nicăieri mai însemnate, mai bine făcătoare, mai cerute și mai sfinte ca în mijlocul căminului lor.

Căminul este cea dintâi instituție de educație și mama care îl iubește este cea mai desăvârșită educatoare. Noi suntem, în bună parte, ceea ce au fost și ceea ce am primit de la mamele noastre.

Creștinismul a dat lumii atâția eroi morali, atâția sfinți pentru că el a pătruns în inimi de mame, care și-au împlinit chemarea după învățătura lui Hristos în mijlocul familiei lor. De cămin ține maternitatea, nevinovăția, cumpătarea, iubirea, abnegația, devotamentul, spiritul de sacrificiu și alte virtuți care pot încununa viața unei femei.

Creștinismul, Biserica nu susțin, nu cer ca femeia să părăsească titlurile câștigate cu atâta trudă, adică să nu mai fie femeia medic, profesor, avocat, magistrat, funcționară sub altceva. Creștinismul cere ca în toate acestea, femeia să nu uite că altarul principal în care a rânduit-o Dumnezeu este familia și, în special, creșterea și educația copiilor. Acolo femeia este stăpâna și regina vieții. În toate celelalte munci este doar o funcționară, mai bine sau mai prost plătită; în cămin, ea împlinește cea mai esențială și mai cerută misiune a vieții pentru viață. Creștinismul nu zice ca femeia să nu fie folositoare societății prin inteligența, priceperea și munca ei, dar azi îi amintește, mai mult ca oricând, că cel dintâi folos pe care îl poate aduce societății este acela de a fi mamă cu adevărat. Zadarnic se vor elabora principii, metode și energie de la catedre în formarea omului cerut, când lipsește izvorul de viață, așa cum a rânduit Dumnezeu. Zadarnic stă femeia cu contribuția ei în posturi de conducere și îndreptare socială, dacă izvorul care pulsează viața este anemic și stricat. Bune sunt toate slujbele și folositoare, dar “partea cea bună” pe care să și-o aleagă femeia este de a fi candelă a credinței în Dumnezeu în familia ei mai întâi, și apoi în mijlocul societății în care trăiește.

Am văzut ce importanță are mama în creșterea și educarea copiilor pentru viața omenească. Voi cita pe V. Militaru: “Din același lemn se face și icoană și măciucă”. Iar marele savant G. Longinescu ne spune: “Două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer și mama pe pământ. Un copil este așa cum l-a lăsat Dumnezeu și cum l-a crescut mama lui”. Aceasta o așteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului și pilda unui nesfârșit număr de mame creștine.

Ca și odinioară Mariei Magdalena, Iisus spune tuturor femeilor creștine: “Mergeți și vestiți fraților mei, adică tuturor oamenilor, învierea!” Fă, Doamne, ca nici una din mamele noastre creștine să nu rămână indiferente la chemarea Ta! Nici una să nu rămână nehotărâtă, mai ales astăzi, într-această lume de păcate și fărădelege, în lucrarea ei de salvare de vieți și suflete. Ci fiecare mamă să audă glasul Domnului Iisus: “Lăsați copiii să vină la Mine!” și să răspundă la această sfântă chemare cum au răspuns mironosițele femei și toate mamele creștine, spre slava Ta, Doamne, și spre mântuirea noastră, a copiilor noștri și a neamului nostru! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin