Praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor creştine este, fără îndoială, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Prin Învierea Mântuitorului, “moartea a fost înghiţită de biruinţă” şi iadul a fost înfrânt (I Corinteni 15, 54-55). “Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, cum glăsuieşte o cântare din canonul Sf. Paşti.

Învierea Domnului, deşi prevestită de însuşi Mântuitorul (Matei 16, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22), părea ceva imposibil şi de aceea acest eveniment a produs o impresie extraordinară asupra multora şi a prilejuit o bucurie neaşteptată apostolilor şi tuturor celor care au aflat, într-un fel sau altul, că Isus, după moarte şi coborârea Sa în mormânt, a înviat din morţi.

Întâmplările dramatice din săptămâna Patimilor (prinderea lui Isus, aducerea Sa în faţa judecăţii sinedriului iudeilor şi a lui Pilat, condamnarea la moarte, răstignirea şi moartea pe cruce, împungerea cu suliţa în coastă şi alte batjocoriri, bătăi şi chinuri pe care le-a îndurat Isus în acele zile) au înspăimântat pe ucenicii săi în aşa măsură, încât ei au uitat, pentru un moment, că Isus trebuie să pătimească toate acestea şi a treia zi să învieze.

Regăsindu-se ucenicii după îngroparea Domnului, “în ziua întâia a săptămânii, seara, uşile fiind încuiate de frica iudeilor, venit-a Isus şi a stătut în mijloc şi a zis lor: “Pace vouă” (Ioan 20, 25). “Şi aceasta zicând, a arătat lor mâinile şi coasta Sa. Şi s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).

Este greu pentru noi să înţelegem uimirea şi chiar o anumită spaimă a ucenicilor în prima clipă, când toţi au văzut pe Isus viu în mijlocul lor. Dar în clipa următoare, bucuria, o nespusă bucurie, a pus stăpânire pe inimile lor. “Şi s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 21). Fără îndoială că această bucurie a crescut când Isus le-a vorbit din nou, încredinţându-i că a înviat cu adevărat, trimiţându-i la propovăduire şi împărtăşindu-le harul prin cuvintele: “Luaţi Duh sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), har ce a trecut de la Sfinţii Apostoli la episcopi şi la preoţi şi care s-a păstrat şi se va păstra în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Dintr-o înţeleaptă rânduială a lui Dumnezeu, un singur apostol fusese lipsă în seara aceea, a fericitei întâlniri dintre Hristos şi ucenicii săi: Toma Geamănul, căruia, venit mai târziu, ceilalţi ucenici, plini de sfântă şi mare bucurie, i-au zis: “Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25). Vestea era aproape de necrezut pentru Toma. Deşi fusese prezent la atâtea minuni săvârşite de Isus, inclusiv la învierea lui Lazăr, minune care, cu o săptămână înainte, uimise tot Ierusalimul (Ioan 12, 18), Toma ardea de dorinţa de a primi încredinţarea temeinică despre Învierea Domnului, deşi Toma îl iubea pe Isus din toată inima şi credea cu tărie în cuvântul pe care li-l vestise Domnul pe calea propovăduirii credinţei celei noi. El aştepta cu nerăbdare Învierea, pe care Domnul însuşi le-o vestise mai înainte de răstignire. Înţelesese cu inima şi cu mintea sa, că învierea lui Hristos este piatra de temelie a întregii credinţe creştine; în gândurile sale, poate, îşi făcuse loc adevărul pe care avea să-l rostească mai târziu Apostolul Pavel: “Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică credinţa voastră” (Corinteni 15, 14).

Toma dorea, aşadar, ca Isus să fi înviat, dar teama, neîncrederea, îndoiala puseseră stăpânire pe sufletul său: dacă Hristos n-a înviat, ci numai un zvon se răspândise prin Ierusalim? Dacă Isus n-a înviat şi numai o părere a ucenicilor îi fac să ia drept fapt împlinit dorinţa lor puternică, să socotească adevăr, închipuirea lor? Îndoielile îl cuprind, îl stăpânesc, îl chinuie, îi frământă sufletul ars de dragoste şi de nădejde. Când ceilalţi ucenici, plini de bucurie, îi spun: am văzut pe Domnul, el mărturiseşte lor: “De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Convinşi de adevărul învierii lui Hristos, ceilalţi apostoli n-au mai încercat să-l convingă pe Toma. Ei îi cunoşteau firea de om înclinat să cerceteze orice fapt, pentru a ajunge la concluzii pe baza unor dovezi sigure. Pe de altă parte, apostolii erau încredinţaţi că Mântuitorul va reveni în mijlocul lor şi atunci Toma se va convinge personal că Domnul a înviat.

Domnul Isus, care cunoştea tot zbuciumul lui Toma, nu voia să-l lase pradă îndoielilor şi suferinţelor sale sufleteşti. Opt zile l-a lăsat Domnul pe Toma să se frământe în dorinţa de a afla, în sfârşit, el personal, adevărul învierii Domnului. Între timp, Isus s-a arătat femeilor mironosiţe, precum şi celor doi ucenici – Luca şi Cleopa -, pe drumul spre Emaus, iar Petru, apostolul, a constatat că mormântul unde fusese pus trupul Domnului era gol (Luca 24).

În sfârşit, Toma se învrednici de o experienţă proprie, la care se gândea şi pe care o dorea tot timpul. După opt zile, ucenicii Domnului erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Isus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: “Pace vouă”.

Apoi a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan, 20, 26-27). În faţa lui Toma şi a celorlalţi apostoli se afla Mântuitorul, care le vorbea şi le arăta semnele patimilor Sale. Toţi îl vedeau, îl ascultau şi îl recunoscură imediat.

De data aceasta era exclusă orice posibilitate de a se înşela în privinţa realităţii vii a prezenţei lui Isus cel înviat. Copleşit de uimire şi de recunoştinţă pentru că s-a învrednicit să-L vadă pe Isus cel înviat, Toma n-a putut spune decât: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, cuvinte care exprimă esenţa acestui adevăr, şi prin care Apostolul îşi mărturiseşte toată credinţa şi convingerea sa nezdruncinată că învierea Domnului nu mai poate fi pusă la îndoială. Este o exclamaţie de adorare şi rugăciune înaintea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Teama, îndoiala şi necredinţa sa se transformară într-o credinţă tare, izvorâtă din puterea dragostei ce o avea pentru Domnul, şi din chinul său lăuntric. La mărturisirea acestei credinţe, Domnul Isus, cu glasul blând şi mângâietor, printr-o blândă imputare, îi răspunde: “Căci M-ai văzut pe Mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29-30).

În necredinţa Apostolului Toma vedem şi o înaltă rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însuşi a îngăduit-o, pentru ca ea să aducă mai mare folos credinţei noastre. De aceea cântările noastre bisericeşti din Duminica Tomei nu-l învinuiesc pe acest apostol, ci descriu şi califică starea lui Toma: “O, bună necredinţa lui Toma este o credinţă mântuitoare, care adevereşte faptul învierii spre încredinţarea lumii. O, prea mărită minune! Necredinţa, credinţă adevărată a rodit!”.

Clipa în care Apostolul Toma a dobândit convingerea Învierii Domnului a fost atât de mare, încât a trezit în el o putere de credinţă care îi va marca definitiv destinul: va porni în lume pentru a vesti şi altora, cu vorba şi cu viaţa sa proprie, pe Hristos şi învăţătura Lui, patimile şi slăvita Lui înviere. Sf. Apostol Toma va pecetlui cu jertfa vieţii sale credinţa sorbită din atingerea rănilor lui Isus cel înviat din morţi. Va vesti Evanghelia, cu toate sfintele şi luminoasele învăţături, în ţinuturile Parţilor, Mezilor, Perşilor, ajungând până în India, unde a suferit moarte de mucenic.

Binecuvântatul privilegiu al Sf. Apostol Toma, de a cunoaşte astfel pe Mântuitorul, a fost mare şi unic în istoria Bisericii noastre.

Risipirea îndoielii Sf. Apostol Toma, prin arătarea Mântuitorului, a avut urmări pozitive pentru Biserica creştină, căci a întărit şi credinţa altora, şi a convertit la credinţă pe mulţi dintre necreştini.

Şi acest fapt l-a dorit Hristos, căci învierea Sa este evenimentul hotărâtor în lucrarea de mântuire a lumii.

Cercetarea înţelesului evanghelic de astăzi ne conduce la adevărul unei profunde legături a oamenilor cu credinţa în Hristos şi care risipeşte îndoiala, aduce pacea, bucuria, netemerea, liniştea şi mulţumirea. Ea pătrunde tainic în sufletul nostru şi înlătură piedicile pe care duhul cel rău le pune în calea desăvârşirii noastre. Având mereu încrederea în Dumnezeu, să ne străduim, având conştiinţa trează în îndeplinirea a tot lucrul cel bun, să ne rugăm ca şi noi să simţim şi să trăim puterea învierii Domnului Isus Hristos în toată strălucirea ei dumnezeiască, aducându-ne aminte de îndemnul Sf.

Apostol Petru care zice: “Credeţi în Dumnezeu fără să-L vedeţi şi vă veţi bucura cu o bucurie negrăită!” (I Petru 1, 8). Iar de se va strecura vreo îndoială în inima noastră, să auzim cuvântul Domnului spus lui Toma: “Pune degetul tău şi vezi mâinile Mele. Pune mâna ta în coasta Mea, şi nu mai fi necredincios, ci credincios”. Te vei cutremura şi vei răspunde ca şi Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.