Start > Ritul bizantin > Sfântul Apostol Toma. Credință și îndoială

Sfântul Apostol Toma. Credință și îndoială

2 May 2008
2,039 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a II-a după Paști (A Tomii)

Praznicul praznicelor și sărbătoarea sărbătorilor creștine este, fără îndoială, Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Prin Învierea Mântuitorului, “moartea a fost înghițită de biruință” și iadul a fost înfrânt (I Corinteni 15, 54-55). “Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viață și de pe pământ la cer”, cum glăsuiește o cântare din canonul Sf. Paști.

Învierea Domnului, deși prevestită de însuși Mântuitorul (Matei 16, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22), părea ceva imposibil și de aceea acest eveniment a produs o impresie extraordinară asupra multora și a prilejuit o bucurie neașteptată apostolilor și tuturor celor care au aflat, într-un fel sau altul, că Isus, după moarte și coborârea Sa în mormânt, a înviat din morți.

Întâmplările dramatice din săptămâna Patimilor (prinderea lui Isus, aducerea Sa în fața judecății sinedriului iudeilor și a lui Pilat, condamnarea la moarte, răstignirea și moartea pe cruce, împungerea cu sulița în coastă și alte batjocoriri, bătăi și chinuri pe care le-a îndurat Isus în acele zile) au înspăimântat pe ucenicii săi în așa măsură, încât ei au uitat, pentru un moment, că Isus trebuie să pătimească toate acestea și a treia zi să învieze.

Regăsindu-se ucenicii după îngroparea Domnului, “în ziua întâia a săptămânii, seara, ușile fiind încuiate de frica iudeilor, venit-a Isus și a stătut în mijloc și a zis lor: “Pace vouă” (Ioan 20, 25). “Și aceasta zicând, a arătat lor mâinile și coasta Sa. Și s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).

Este greu pentru noi să înțelegem uimirea și chiar o anumită spaimă a ucenicilor în prima clipă, când toți au văzut pe Isus viu în mijlocul lor. Dar în clipa următoare, bucuria, o nespusă bucurie, a pus stăpânire pe inimile lor. “Și s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 21). Fără îndoială că această bucurie a crescut când Isus le-a vorbit din nou, încredințându-i că a înviat cu adevărat, trimițându-i la propovăduire și împărtășindu-le harul prin cuvintele: “Luați Duh sfânt; cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23), har ce a trecut de la Sfinții Apostoli la episcopi și la preoți și care s-a păstrat și se va păstra în Biserică până la sfârșitul veacurilor.

Dintr-o înțeleaptă rânduială a lui Dumnezeu, un singur apostol fusese lipsă în seara aceea, a fericitei întâlniri dintre Hristos și ucenicii săi: Toma Geamănul, căruia, venit mai târziu, ceilalți ucenici, plini de sfântă și mare bucurie, i-au zis: “Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25). Vestea era aproape de necrezut pentru Toma. Deși fusese prezent la atâtea minuni săvârșite de Isus, inclusiv la învierea lui Lazăr, minune care, cu o săptămână înainte, uimise tot Ierusalimul (Ioan 12, 18), Toma ardea de dorința de a primi încredințarea temeinică despre Învierea Domnului, deși Toma îl iubea pe Isus din toată inima și credea cu tărie în cuvântul pe care li-l vestise Domnul pe calea propovăduirii credinței celei noi. El aștepta cu nerăbdare Învierea, pe care Domnul însuși le-o vestise mai înainte de răstignire. Înțelesese cu inima și cu mintea sa, că învierea lui Hristos este piatra de temelie a întregii credințe creștine; în gândurile sale, poate, își făcuse loc adevărul pe care avea să-l rostească mai târziu Apostolul Pavel: “Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică credința voastră” (Corinteni 15, 14).

Toma dorea, așadar, ca Isus să fi înviat, dar teama, neîncrederea, îndoiala puseseră stăpânire pe sufletul său: dacă Hristos n-a înviat, ci numai un zvon se răspândise prin Ierusalim? Dacă Isus n-a înviat și numai o părere a ucenicilor îi fac să ia drept fapt împlinit dorința lor puternică, să socotească adevăr, închipuirea lor? Îndoielile îl cuprind, îl stăpânesc, îl chinuie, îi frământă sufletul ars de dragoste și de nădejde. Când ceilalți ucenici, plini de bucurie, îi spun: am văzut pe Domnul, el mărturisește lor: “De nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și de nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Convinși de adevărul învierii lui Hristos, ceilalți apostoli n-au mai încercat să-l convingă pe Toma. Ei îi cunoșteau firea de om înclinat să cerceteze orice fapt, pentru a ajunge la concluzii pe baza unor dovezi sigure. Pe de altă parte, apostolii erau încredințați că Mântuitorul va reveni în mijlocul lor și atunci Toma se va convinge personal că Domnul a înviat.

Domnul Isus, care cunoștea tot zbuciumul lui Toma, nu voia să-l lase pradă îndoielilor și suferințelor sale sufletești. Opt zile l-a lăsat Domnul pe Toma să se frământe în dorința de a afla, în sfârșit, el personal, adevărul învierii Domnului. Între timp, Isus s-a arătat femeilor mironosițe, precum și celor doi ucenici – Luca și Cleopa -, pe drumul spre Emaus, iar Petru, apostolul, a constatat că mormântul unde fusese pus trupul Domnului era gol (Luca 24).

În sfârșit, Toma se învrednici de o experiență proprie, la care se gândea și pe care o dorea tot timpul. După opt zile, ucenicii Domnului erau iarăși înăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a venit Isus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: “Pace vouă”.

Apoi a zis lui Toma: “Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan, 20, 26-27). În fața lui Toma și a celorlalți apostoli se afla Mântuitorul, care le vorbea și le arăta semnele patimilor Sale. Toți îl vedeau, îl ascultau și îl recunoscură imediat.

De data aceasta era exclusă orice posibilitate de a se înșela în privința realității vii a prezenței lui Isus cel înviat. Copleșit de uimire și de recunoștință pentru că s-a învrednicit să-L vadă pe Isus cel înviat, Toma n-a putut spune decât: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”, cuvinte care exprimă esența acestui adevăr, și prin care Apostolul își mărturisește toată credința și convingerea sa nezdruncinată că învierea Domnului nu mai poate fi pusă la îndoială. Este o exclamație de adorare și rugăciune înaintea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Teama, îndoiala și necredința sa se transformară într-o credință tare, izvorâtă din puterea dragostei ce o avea pentru Domnul, și din chinul său lăuntric. La mărturisirea acestei credințe, Domnul Isus, cu glasul blând și mângâietor, printr-o blândă imputare, îi răspunde: “Căci M-ai văzut pe Mine, Tomo, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29-30).

În necredința Apostolului Toma vedem și o înaltă rânduială dumnezeiască. Dumnezeu însuși a îngăduit-o, pentru ca ea să aducă mai mare folos credinței noastre. De aceea cântările noastre bisericești din Duminica Tomei nu-l învinuiesc pe acest apostol, ci descriu și califică starea lui Toma: “O, bună necredința lui Toma este o credință mântuitoare, care adeverește faptul învierii spre încredințarea lumii. O, prea mărită minune! Necredința, credință adevărată a rodit!”.

Clipa în care Apostolul Toma a dobândit convingerea Învierii Domnului a fost atât de mare, încât a trezit în el o putere de credință care îi va marca definitiv destinul: va porni în lume pentru a vesti și altora, cu vorba și cu viața sa proprie, pe Hristos și învățătura Lui, patimile și slăvita Lui înviere. Sf. Apostol Toma va pecetlui cu jertfa vieții sale credința sorbită din atingerea rănilor lui Isus cel înviat din morți. Va vesti Evanghelia, cu toate sfintele și luminoasele învățături, în ținuturile Parților, Mezilor, Perșilor, ajungând până în India, unde a suferit moarte de mucenic.

Binecuvântatul privilegiu al Sf. Apostol Toma, de a cunoaște astfel pe Mântuitorul, a fost mare și unic în istoria Bisericii noastre.

Risipirea îndoielii Sf. Apostol Toma, prin arătarea Mântuitorului, a avut urmări pozitive pentru Biserica creștină, căci a întărit și credința altora, și a convertit la credință pe mulți dintre necreștini.

Și acest fapt l-a dorit Hristos, căci învierea Sa este evenimentul hotărâtor în lucrarea de mântuire a lumii.

Cercetarea înțelesului evanghelic de astăzi ne conduce la adevărul unei profunde legături a oamenilor cu credința în Hristos și care risipește îndoiala, aduce pacea, bucuria, netemerea, liniștea și mulțumirea. Ea pătrunde tainic în sufletul nostru și înlătură piedicile pe care duhul cel rău le pune în calea desăvârșirii noastre. Având mereu încrederea în Dumnezeu, să ne străduim, având conștiința trează în îndeplinirea a tot lucrul cel bun, să ne rugăm ca și noi să simțim și să trăim puterea învierii Domnului Isus Hristos în toată strălucirea ei dumnezeiască, aducându-ne aminte de îndemnul Sf.

Apostol Petru care zice: “Credeți în Dumnezeu fără să-L vedeți și vă veți bucura cu o bucurie negrăită!” (I Petru 1, 8). Iar de se va strecura vreo îndoială în inima noastră, să auzim cuvântul Domnului spus lui Toma: “Pune degetul tău și vezi mâinile Mele. Pune mâna ta în coasta Mea, și nu mai fi necredincios, ci credincios”. Te vei cutremura și vei răspunde ca și Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin