Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: “Tată, a veni ceasul! Preamăreşte pe Fiul tău, ca şi Fiul să te preamărească pe tine. Precum i-ai dat putere peste tot trupul, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos. Eu te-am preamărit pe pământ, împlinind lucrarea pe care mi-ai încredinţat-o… Am arătat numele tău oamenilor pe care mi i-ai dat mie din lume… Eu pentru ei mă rog… (In 17,1-11a)

Duminica situată între sărbătoarea Înălţării glorioase a lui Isus şi cea a Rusaliilor, ni-L prezintă pe Mântuitorul, în fragmentul evanghelic, în atitudine de mijlocire faţă de Tatăl în folosul celor pe care Acesta i-a încredinţat. Această atitudine exprimă bine funcţia pe care Mântuitorul o exercită acum pe lângă Tatăl: după ce a preamărit Numele său pe pământ adunându-i pe toţi cei pe care El i-a încredinţat pentru a le da viaţa veşnică, acum se roagă ca aceştia să fie ajutaţi să Îl preamărească pe pământ.

Prin această rugăciune Isus Cristos mijloceşte, în fond, prezenţa Duhului Sfânt în viaţa celor care au crezut în El. În plus, această rugăciune are menirea de a-l configura pe ucenic cât mai mult lui Isus şi a-l ajuta să descopere bucuria existenţei creştine, în chiar inima suferinţelor îndurate din cauza Lui. Nu în ultimul rând, rugăciunea lui Isus stabileşte acea comuniune care comunică ucenicilor din toate timpurile iubirea Tatălui şi îi angajează spre a-L urma.

După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors în Ierusalim… Şi când au intrat în cetate au urcat în încăperea de sus, unde stăteau de obicei: Petru şi Ioan şi Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob. Aceştia toţi stăruiau într-un cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui. (Fapte 1,12-14)

Prezentându-i pe apostolii întorşi la Ierusalim, după ce Isus s-a înălţat glorios la cer, în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui, sfântul Luca creează o imagine oarecum paralelă aceleia din fragmentul evanghelic. Într-adevăr, apostolii nu întreprind nimic înainte de a se ruga, şi aceasta pentru că rugăciunea comună e menită să îi pregătească să-L primească pe Duhul Sfânt pe care Isus a promis că-L va trimite asupra lor. Tot rugăciunea realizează acea comuniune cu Isus Mijlocitorul tuturor darurilor, mai ales al Duhului dătător de Viaţă. Şi nu în ultimul rând rugăciunea realizată acea comuniune între toţi membrii Bisericii. În fond, o astfel de prezentare a rugăciunii ne-o arată ca fiind proiectul şi, oarecum, conţinutul oricărei realizări ulterioare.