Isus a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră pe poartă în staulul oilor, ci sare prin altă parte, acela este hoţ şi tâlhar. Însă cel care intră pe poartă este păstorul. Acestuia portarul îi deschide şi oile aud glasul lui şi el îşi cheamă oile pe nume şi le mână afară… Adevăr, adevăr vă spun: Eu sunt poarta oilor… de va intra cineva prin mine, va fi mântuit…” (In 10,1-10)

Pe măsură ce ne îndepărtăm de sărbătoarea Învierii preaslăvite a Domnului nostru Isus Cristos, temele duminicilor se preocupă nu doar să afirme marele adevăr al misterului pascal, ci să ne şi sensibilizeze asupra modului în care Viaţa cea nouă şi înnoitoare a Mântuitorului se face simţită după ce El a trecut din această lume la Tatăl. Evanghelia duminicii a IV-a a Paştelui ni-l prezintă pe Isus Cristos în ipostaza Păstorului cel Bun care păstrează o relaţie foarte apropiată cu oile Sale. Ele s-au deprins să-I recunoască prezenţa de înviere (să-i audă glasul) şi, simţindu-se chemate pe nume, să-L urmeze. În plus, Isus Cristos înviat este prezentat şi ca unica Poartă prin care se poate intra în Staul. Aceste alegorii încearcă să exprime, prin cele două imagini foarte familiare oamenilor din acele timpuri, o intimitatea anume pe care Mântuitorul a păstrat-o cu cei pe care Tatăl i-a încredinţat şi mai ales acel rol unic pe care l-a dobândit prin Moartea şi prin Învierea sa glorioasă de a-i aduna şi a-i conduce către locul de pacea şi de siguranţă promis şi pregătit de Părintele Slavei.

Petru, stând în picioare împreună cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: “Să ştie, aşadar toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Mesia pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit.” Auzind acestea, ei au fost pătrunşi în inimă şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: “Fraţilor, ce trebuie să facem?” Iar Petru le-a spus: “Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”… Atunci toţi cei care au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. (Fapte 2,14.36-41)

Citit prin prisma Evangheliei acestei duminici, fragmentul din cartea Faptele Apostolilor care relatează rezultatul răsunător al predicii sfântului Petru din ziua de Rusalii capătă valenţe cu totul originale. Într-adevăr, Duhul Sfânt, coborât asupra apostolilor, le-a dat forţa şi curajul necesar de a ieşi din încăperea în care se încuiaseră spre a vesti lumii victoria lui Isus asupra morţii. Dar, în întrebarea adresată apostolilor: Fraţilor, ce trebuie să facem? nu recunoaştem noi oare răspunsul la glasul Celui care îl cheamă pe fiecare pe nume; în primirea primirea cuvântului şi a botezului nu recunoaştem noi oare angajarea de a-L urma pe Păstorul cel Bun; în numărul mare de suflete (trei mii) care s-a adăugat la nucleul Comunităţii primare, nu recunoaştem noi oare creşterea Poporului lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, în episodul relatat în această duminică suntem invitaţi să întrezărim lucrarea de învierea a lui Isus Cristos în Biserică şi prin Biserică sub acţiunea Duhului Sfânt. Şi această lucrarea nu s-a epuizat atunci. Ea continuă şi astăzi, iar textele citite ne educă privirea să o descoperim la fel de vie şi de puternică. Mai mult, ea ne cere să învăţăm să auzim glasul Bunului Păstor şi să-L urmăm spre mântuirea la care El ne conduce.