Să începem cu o întrebare: Ce te preocupă? Sau,unde îţi rătăceşte mintea atunci când nu faci nimic? La ce visezi cu ochii deschişi?

Poţi spune multe despre cineva dacă ştii la ce se gândeşte când stă degeaba. Unii l-au definit pe om ca fiind ceea ce gândeşte în inima lui: josnic, dacă se preocupă de cele josnice şi divin atunci cand cugetarea sa nu e desprinsă de cele cereşti.

Un întreprinzător visează tot timpul la afacerea pe care vrea s-o pornească. Un antrenor îşi imaginează tot timpul scheme de joc prin care să-şi anihileze adversarul. O proaspătă mămică îşi face griji tot timpul pentru copilul său. Urmează întrebarea: La ce se gândeşte Dumnezeu toată ziua? Fiind omniscient, sigur că Dumnezeu poate să se gândească în acelaşi timp la toate lucrurile, dar dincolo de această certitudine, ce anume îl preocupă? Pe unde îi cutreieră gândurile?

Putem şti acest lucru datorită lui Isus. El este Cuvântul întrupat, coborât pe pământ pentru a face cuncoscută voinţa Tatălui. Şi Isus a insistat asupra faptului că Dumnezeu se gândeşte constant la oamenii pe care îi iubeşte atât de mult. Gândurile sale se îndreptă spre om la fel cum gândurile unui păstor revin oii pierdute. Chiar dacă omul nu-şi aminteşte, pentru el şi-a dat viaţa Păstorul suprem. Deşi nu crede, pentru el se preocupă. Deşi nu se consideră important, nu există altul ca el în ochii lui. Deşi nu îşi dă seama, Păstorul este cu el. Deşi nu îl acceptă, el l-a iertat. Pentru că îl vede altfel, neţinând cont de logica mercantilă a omniprezentului „do ut des”. Şi, ne spune Nicu Steinhardt: „e gata oricând să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă. Aceasta ne dă curaj şi nădejde deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului. Întocmai ca Tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din zi şi din noapte dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e deosebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi lui. Domnul se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment. După orice convertire Isus stă la masă cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi-Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând, la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la el: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă-aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie-Cristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.”

Un preot nord-american ce făcea parte din Arhidieceza de New York se ruga într-una din parohiile de la Roma când ,la intrare, s-a întâlnit cu un cerşetor. După ce l-a analizat un moment, şi-a dat seama că îl cunoştea pe acel om. Era un coleg al său de seminar care fusese hirotonit în aceeaşi zi cu el şi care acum cerşea pe străzi. După ce s-a prezentat şi s-au salutat, preotul a ascultat de pe buzele cerşetorului cum acesta îşi pierduse credinţa şi vocaţia şi a rămas profund mişcat. A doua zi, preotul sosit de la New York avea posibilitatea să asiste la Liturghia privată prezidată de Papa, pe care îl putea saluta, aşa cum se obişnuieşte, la sfârşitul celebrării. Venidu-i rândul, acesta a simţit impulsul să îngenuncheze în faşa Sfântului Părinte şi să-i ceară să se roage pentru vechiul său coleg de seminar, descriindu-i Papei,pe scurt, situaţia. A doua zi, a primit o invitaţie de la Vatican pentru a lua cina cu Pontiful, solicitându-i-se să ia cu el şi pe cerşetorul de la parohie. Preotul s-a întors la parohie şi a vorbitcu prietenul său despre dorinţa Papei. O dată convins, l-a dus în camera unde stătea el şi i-a oferit haine şi mâncare.

După cină, pontiful i-a cerut preotului să îi lase singuri şi l-a rugat pe cerşetor să îl spovedească. Impresionat, bărbatul i-a zis că nu mai era preot, însă Papa i-a răspuns: „O dată ce ai fost hirotonit preot rămâi preot, pentru totdeauna!” „Însă nu mai am atribuţiile unui preot”, a insistat cerşetorul, care a primit următorul răspuns: „Eu sunt Episcopul Romei şi pot avea grijă de asta!” Bărbatul a ascultat spovada Papei şi i-a cerut ca şi el, la rândul său, să îi asculte confesiunea, după care a plâns cu amărăciune. La sfârşit Ioan Paul al II-lea l-a întrebat la ce parohie cerşise şi l-a făcut asistent al parohului de acolo, responsabil de cerşetorii din acea zonă.

O dată ce am fost botezaţi rămânem botezaţi pentru totdeauna, chiar dacă urcăm la cer anapoda, împleticindu-ne la fiecare secundă, cu aripile pleoştite, ca o pasăre beată. Păstorul cel bun se va gândi întotdeauna la noi, deoarece pentru el nimeni nu e irecuperabil, nimeni nu e prea departe nimeni, nimeni nu e prea nenorocit. Nu există spini care să-l împiedice să ajungă la noi. De fiecare dată când pierdem sensul cuvântului casă, când nu mai vedem steaua polară, când pierdem cărarea spre inima noastră, când nu mai ştim cum ne cheamă şi mulţi nu vor să mai cunoască, noi suntem oile rătăcite pe care le caută cel plin de iubire…