Start > Ritul bizantin > “Cine este Cel mai Mare?”

“Cine este Cel mai Mare?”

11 April 2008
1,317 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a V-a din Post

Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos era împreună cu ucenicii săi în drum spre Ierusalim, fiind cea din urmă călătorie mai înainte de patimile, răstignirea, moartea și învierea Sa.

Căutând să pregătească pe ucenicii Săi pentru ce avea să se întâmple cu El, le vestește pentru a treia oară patimile Sale, adică prinderea, batjocorirea, bătăile, judecata și osândirea sa la moarte, dar le amintește și de Învierea Sa în cea de-a treia zi, ca să-i pregătească sufletește, să le întărească credința și să-i facă atenți să nu se descurajeze, să nu fie dezamăgiți, să nu deznădăjduiască atunci când se vor întâmpla cele voite de Tatăl, prezise de prooroci și de bunăvoie primite de El.

“Iată, ne suim în Ierusalim și Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor și cărturarilor… și-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 33-34). Cuvintele acestea nu puteau fi înțelese de ucenici, ci mai mult uimire, nedumerire îi cuprindeau și se temeau să-L întrebe. Era greu de înțeles la acea vreme drumul crucii, al jertfei, al răstignirii de bunăvoie a celui pe care ei îl urmau de mai bine de trei ani, fiind de față la mari minuni, în care Învățătorul lor își arăta puterea Sa dumnezeiască. La aceste constatări văzute de ochii lor, se mai adaugă părerea greșită pe care o aveau ucenicii și cei mai mulți din conaționalii lor, care așteptau prin Mesia o înălțare și o recunoaștere a trecutului poporului ales; așteptau o scuturare a stăpânirii romane, un stat independent și o înflorire a puterii politice și naționale, o împărăție lumească a poporului evreu.

Ucenicii, deci, se gândeau la împărăția Lui, pe care o credeau pământească și care va lua ființă în curând.

Cuprinși de aceste gânduri, fiecare se gândea la locul ce avea să-l ocupe în noua împărăție. Cât erau gândurile și judecățile ucenicilor de străine de simțămintele și judecățile Mântuitorului, se observă mai ales din faptul că în timp ce le vorbește despre suferința și moartea Sa, ei se certau între ei pentru mărire.

În acest context, privim cu durere și poate cu strângere de inimă pașii pe care îi face Salomeia, mama celor doi ucenici apropiați ai Mântuitorului – Iacob și Ioan -, și cererea ei adresată lui Isus pentru cei doi fii ai săi, care fuseseră martori la Schimbarea la Față a Mântuitorului pe Taborul îndumnezeit de prezența sfântă a Fiului lui Dumnezeu și luminat de lumina cea nefăcută de mână omenească.

Imaginea aceasta pământească, în care o mamă vine la Isus cu cei doi fii ai săi și formulează o dorință ce va rămâne cu totul neîmplinită și care are numai justificarea slăbiciunii firii omenești, rămâne în cadrul dorințelor trecătoare ale omului.

În cuvintele ei: “Doamne, fă ca acești doi fii ai mei să șadă unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, în împărăția Ta” se vede numai dragostea de mamă. Nu au îndrăznit să vină să ceară singuri locurile cele mai înalte în viitoarea Sa împărăție. Trimit pe mama lor. Și atunci, Mântuitorul, privind pe cei doi ucenici, le adresează următoarele cuvinte: “Nu știți ce cereți”. Apoi îi întreabă: “Puteți să beți paharul pe care îl voi bea Eu și să vă botezați cu botezul cu care Eu mă botez”? Fără să se gândească prea mult, Iacob și Ioan răspund: “Putem”.

Ca să le arate puțina lor credință și pentru a pricepe adevărul, Isus le spune cu durere aceste cuvinte care au străbătut ca un sfredel conștiința veacurilor: “Nu știți ce cereți”, adică “Voi, apostolii Mei cei mai apropiați și prietenii Mei, M-ați avut lângă voi atâta vreme, M-ați auzit vorbindu-vă despre împărăția veșnică, și ce doriți voi? Doriți să fiți asigurați de locurile cele mai înalte, cele mai bune, cele mai de cinste, mai presus de ceilalți ucenici ai mei? Paharul sau patimile Mele le veți împărtăși și voi cândva, dar a sta de-a dreapta și de-a stânga Mea în împărăția Mea, nu este al Meu a da decât celor ce s-au rânduit de Tatăl Meu” (Matei 20, 23).

Cu alte cuvinte, în împărăția Sa nu se caută rangurile după un favor lumesc, ci după merit, numai aceia care își vor împodobi viața și faptele lor cu sfințenia virtuților, ale iubirii și milosteniei, aceia vor ocupa locurile cele mai înalte în împărăția Sa.

Ceilalți apostoli care erau de față la convorbire s-au mâniat, căci începuse în inima lor invidia. Și atunci, Mântuitorul, strângându-i pe toți în jurul Său, le dă una din lecțiile cele mai frumoase, ca să înțeleagă în ce constă câștigarea locurilor în împărăția cerurilor. Trei ani de zile acești ucenici ascultaseră cuvintele Sale și fuseseră martori ai multor minuni săvârșite de El. Într-un cadru plin de înaltă duioșie, ce ne face să lăcrimăm, Isus îi cheamă din nou la picioarele Lui pe acești ucenici ai Săi, pe acești fii ai lutului, din care nu ieșise încă “pământescul”. Le înfățișează într-o măiestrită comparație autoritatea lumească a vremii și cea spirituală pe care o aduce creștinismul.

Îmbrăcând în haina modestă a smereniei sentimentele acestea din suflete, Isus statornicește în viață și în istoria mântuirii noi rânduieli și dimensiuni. Isus vine și dă un nou conținut raporturilor dintre oameni și acest conținut cuprinde într-însul puterea iubirii, smereniei, sacrificiului, renunțării la egoism și mândrie, a lepădării de sine. Isus statornicește o altă relație: “Care vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 9, 44).

Și atunci Mântuitorul motivează aceasta, zicând: “pentru că și Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru multe”. Pilda cea mai convingătoare de umilință a dat-o Isus în Joia Mare, când a spălat picioarele ucenicilor săi. Se răstoarnă toate principiile și idealurile morale vechi și ale atâtor sisteme de gândire și sunt înlocuite cu altă viziune de viață, de comportare, de rugăciune și jertfă aduse în lumea creștină de Mântuitorul. Astfel, prin Evanghelia de astăzi Isus înfățișează un nou model de viață al credincioșilor.

Întreaga activitate a Domnului e îndreptată asupra omului și a lumii, e îndreptată în direcția slujirii oamenilor și a lumii. Într-adevăr, întreaga activitate a Mântuitorului este o continuă slujire.

Întruparea este slujire în sensul că, deși Dumnezeu, Fiul a luat trup omenesc spre a intra și fizic în contact cu oamenii, în vederea ajutorării lor directe, față către față, nu de la distanță.

Slujire a fost activitatea Sa misionară prin conținutul ei de neajunsă măreție. Slujire au fost, de asemenea, vindecările, minunile, suferințele, moartea și învierea. Toate acestea le-a săvârșit Domnul Isus numai și numai în folosul oamenilor. Nu numai al oamenilor din vremea vieții Sale pământești, ci pentru noi, oamenii din toate locurile și din toate timpurile.

În istorie, misiunea aceasta a slujirii, Hristos o împlinește în mod practic prin Biserică. În primul rând prin propovăduire și cult. Prin propovăduire, Biserica slujește credincioșilor, transmițându-le învățături a căror înfăptuire urmează să se înfăptuiască aici, în istorie, în lume și pe pământul acesta de către credincioși în strânsă colaborare cu Dumnezeu și cu toți oamenii de bine din lume.

Învățătura Împărăției lui Dumnezeu constă în curăție, dreptate, libertate, bunătate și iubire frățească, muncă și fericire pentru toți. Aceasta e chemarea spre care Biserica, prin propovăduirea ei, îndreaptă privirile și eforturile credincioșilor.

Scopul acesta măreț angajează toate eforturile credincioșilor nu numai spre cele religioase, dar și în toate laturile activității pozitive. Aceasta înseamnă că pentru realizarea Împărăției lui Dumnezeu sunt necesare nu numai practicile religioase, dar și toate celelalte activități creatoare ale fiilor Bisericii și ale tuturor celorlați oameni, întrucât ele sunt în slujba binelui.

Prin învățătura sa, Biserica îi ajută pe credincioși să înțeleagă că fără o înnoire a lor, oamenii nu pot spera să realizeze Împărăția lui Dumnezeu.

Învățătura Domnului, dată nouă prin predică, ne învață că pentru înfăptuirea mărețului ideal este nevoie de o credință puternică, de frământări, de lupte, de o puternică capacitate de rezistență, hotărâre și suferință. Spiritul care însuflețește întreaga propovăduire a Bisericii este un spirit de înnoire, de înălțare, de smulgere din comoditate, de încordare a puterilor, de perseverență, de bărbătească chemare la eforturi în slujba nobilei cauze – mântuirea -, care ne e atât de scumpă.

Prin învățătură, Biserica ne învață să vedem în fața fiecărui om fața lui Hristos și ne învață să prețuim lumea ca operă a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, conștiința că lumea e opera lui Dumnezeu, și anume o operă perfectibilă, nu desăvârșită, ne obligă să participăm cu hotărâre la toate chemările în vederea înfrumusețării și îmbunătățirii ei. Prin propovăduirea sa, Biserica slujește formând la ascultători nu numai sentimentul apartenenței la societate și la lume, dar și simțul responsabilității pentru ceilalți, pentru întreaga realitate, pentru viitorul lumii.

Dar Biserica slujește credincioșilor nu numai prin propovă duire, ci și prin cult.

Cultul este totalitatea mijloacelor de care se folosește Biserica în vederea aducerii și păstrării credincioșilor în comuniune cu Dumnezeu. În centrul cultului este Isus Hristos, prezent sub smerenia cuvântului și elementele Sfintelor Taine, în frunte cu Sfânta Euharistie.

Cultul, și în primul rând Sfânta Euharistie, e actualizarea lui Hristos în scopul de a parcurge cu fiecare credincios și cu întreaga comunitate creștină drumul parcurs de El în direcția duhovnicirii, până la totală schimbare.

Mersul lui Isus împreună cu noi prin istorie e asociat cu un continuu transfer de putere dinspre El înspre noi, din umanitatea Lui transfigurată în ființa noastră netransfigurată. Pe calea aceasta se pun temelii noi vieții noastre și suntem în stare să realizăm o viață nouă.

Dacă predica ne dă învățătura despre viață, cultul, Sfintele Taine ne dau forța necesară transpunerii în faptă a acestei învățături. Dacă prin propovăduire, Biserica slujește credincioșilor punându-le în fața credinței datoriile fundamentale ale vieții, prin cult, prin Sfintele Taine ea îi slujește în sensul că îi sfințește, adică îi eliberează de păcat, de egoism, de tirania instinctelor, dându-le totodată puterea de a împlini în mod consecvent poruncile lui Hristos, care nu sunt altceva decât chemări ale vieții noastre, în plenitudinea ei.

Dar Biserica nu-și poate limita activitatea numai la folosirea propovăduirii și a cultului. Deși activitățile acestea sunt de neînlocuit, totuși Biserica este chemată să participe într-un mod mai direct la slujirea omului. Problemele cu care se confruntă societatea noastră de azi sunt atât de multe și complicate, încât pentru rezolvarea lor e necesară o mare concentrare de forțe și înțelepciune. Și aici rolul bisericii este mare și cerut.

Două sunt motivele pentru care Biserica nu-și poate limita slujirea prin predică și cult.

Primul este că Domnul nostru Isus Hristos lucrează nu numai în Biserică, dar și dincolo de “altarul” ei. Oriunde se pune la cale și se realizează un bine, oriunde se duce lupta împotriva nedreptăților, a sărăciei, a foametei, a ignoranței etc., acolo e prezent activ și Domnul Hristos. Unde e prezent Hristos, însă, acolo trebuie să fie și mărturisitorii Lui, credincioșii. Să fim prezenți nu formal, nu fizic, ca să facem act de prezență, ci să fim lângă Isus, împreună cu El, cu întreaga noastră putere morală și spirituală, cu tot elanul și cu toată capacitatea noastră de jertfă. A fi împreună cu Hristos, înseamnă a sluji împreună cu El oamenilor.

Un al doilea fapt care obligă Biserica, împreună cu fiii săi, să fie prezentă la nevoile, necazurile oamenilor, este legea iubirii.

Caracteristica esențială a iubirii creștine este dragostea dăruirii nelimitate în slujba omului.

Ca iubire, iubirea creștină e iubire la modul divin. Adică o iubire care se răsfrânge asupra tuturor, fără deosebire, și în primul rând asupra celor în necaz, boală, sărăcie, primejdie. Iubirea creștină este aplecarea spre ceilalți, scoaterea lor din izolare, din necaz, din blazare, din indiferență, din robia păcatelor și patimilor; este stabilirea comuniunii cu ei, o readucere a lor pe drumul vieții normale.

Iubirea creștină e promovarea celorlalți la starea de oameni capabili să slujească la rândul lor altora, în spiritul aceleiași iubiri.

Mai mult, prin aspectul ei preventiv, iubirea obligă pe credincioși să participe și să lucreze cu toate mijloacele ei la eforturile în vederea creării unei societăți în care să nu fie ură, răutate, hoție, nedreptate, o societate care să ocrotească pe cei slabi, bolnavi, săraci, părăsiți, uitați și ocoliți.

Slujirea Bisericii, practicată prin propovăduire și cult, e de maximă importanță. E foarte important ca un credincios să fie lămurit, luminat asupra comuniunii lui cu Dumnezeu, asupra scopului și valorii vieții, asupra a ceea ce trebuie să creadă și să facă, după cum e de mare importanță ca un credincios să fie eliberat de sub tirania păcatului, a egoismului și să primească putere pentru o viață nouă.

La aceasta ne îndeamnă zilele acestea însemnate ale sfântului și Marelui Post al Paștilor. Să intensificăm și să împreunăm rugăciunea cu postul și înfrânarea, căința și mărturisirea păcatelor, împărtășindu-ne cu Domnul în Sf. Cuminecătură și să-i urmăm Lui prin credință lucrătoare în fapte de iubire. Să nu socotească nimeni că ni se cere săvârșirea unor fapte și lucruri mai presus de puterile noastre.

Biserica ne cheamă, prin glasul Evangheliei, ca în întâmpinarea marelui praznic al Învierii Domnului să ne înnoim sufletește și viața noastră creștină prin virtutea și fapta care este “o cale mai presus de orice altă cale”, izvorul virtuților creștine: dragostea de Dumnezeu și Biserica Sa, dragostea slujitoare de oameni, de împlinirea lipsurilor lor, de înmulțirea bucuriilor lor și ale noastre, ale tuturor.

Așadar, să facem din viața noastră “liturghie după liturghie”, slujirea Domnului și slujirea omului, slujirea Bisericii și slujirea familiei și a societății în care viețuim și muncim.

Și numai slujind în chip cu totul dezinteresat oamenilor, vom fi îndreptățiți să ne numim fiii lui Hristos. Ai lui Hristos cel care a venit nu “ca să i se slujească, ci ca El să slujească” credincioșilor, oamenilor, lumii. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin