Predici

Minunat este orizontul când soarele îşi arată fruntea din mare sau de după culmea unui munte… Mulţi renunţă la dulcele somn de dimineaţă, se scoală şi se freacă la ochi ca să poată prinde cât mai integral acest spectacol. Îndemnul psalmistului: “Veniţi şi contemplaţi minunăţiile Domnului!” (Ps 66,5), are azi un conţinut mai profund: Duhul Sfânt la orizont îşi aruncă razele care, nu numai că ne dezvăluie o lume nouă, ci chiar o crează, ea este Biserica lui Cristos.

Isus dă ucenicilor trişti de plecarea sa o garanţie: “Îl veţi avea mereu cu voi pe Mângâietorul”. Această promisiune revelează o prezenţă vie, eficace, continuă, care va susţine comunitatea credincioşilor în încercări şi va fi o garanţie de fidelitate faţă de “cuvânt“. Mângâierea Duhului Sfânt este garanţia stabilităţii şi durabilităţii, darul infailibilităţii Bisericii în probleme de credinţă şi morală.

Mângâietor este sinonim cu revelator, sinonim cu “Duhul” care va introduce Biserica în taina adevărului, desăvârşind opera Fiului, ca toţi credincioşii să aibă acces la Tatăl mărturisind că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Mângâierea, ca termen des folosit de profeţi, arată eliberarea din acele forme de sclavie care îl înstrăinează pe om, nu numai de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, ci chiar de sine însuşi. Această “mângâiere eliberatoare” face dintr-o comunitate un adevărat popor al lui Dumnezeu. Isus promite că Duhul Sfânt va realiza această eliberare integral: va îmbogăţi Biserica şi fiecare suflet cu o dimensiune spirituală nouă, capabilă de o adevărată fericire, descătuşând-o de legăturile pământeşti care sunt ocazii continui de cădere în păcat (cf. Rom 8,19).

Mângâietorul este promis acelora care îl iubesc pe Cristos şi îşi dovedesc iubirea prin păzirea poruncilor lui. Isus pune un accent deosebit pe “poruncile mele”. De fapt, când Isus ne îndeamnă la rugăciune şi că orice vom cere în numele lui, vom obţine, ne asigură de “mângâierea” comuniunii izvorâtă din păzirea poruncilor. Mângâietorul, va da mângâierea celor ce păzesc poruncile prin continuarea operei lui Cristos, revelând adevărul total referitor la Isus, adică: ceea ce Mântuitorul a învăţat prin cuvinte, Duhul Sfânt transpune în viaţă, dă gustul trăirii prin cunoaşterea personală a persoanei lui Cristos, că el este Fiul lui Dumnezeu; este Duhul care comunică plenar vieţii adevărul pe care Cristos l-a adresat plenar omului. Poruncile, pe care Moise le-a primit pe Sinai şi au fost scrise cu “degetul lui Dumnezeu” (cf. Deut 10,4), sunt ale Mele, spune Isus, pentru că sunt ale Tatălui meu şi “Eu şi Tatăl una suntem”. Prin păzirea poruncilor este cunoscut Cristos şi prin el este cunoscut Tatăl. Adevărata cunoaştere, în sens biblic, înseamnă comuniune de iubire.

Lumea din acest episod scripturistic, care nu poate primi gustul trăirii noii vieţi, adică “simţul credinţei” – dar supranatural al Duhului Sfânt dat omului ca să înţeleagă şi să creadă – este lumea păgână care nu a răspuns chemării lui Isus.

Ucenicii vor continua să-l vadă pe Isus, fiindcă ei cred în el. Aceasta este viziunea pe care o dă credinţa, este viziunea pe care ne-o dă viaţa ca mângâiere, fiindcă între persoana umană şi Persoana divină a lui Cristos se interpune harul, darul Duhului Sfânt, care îl ajută pe om să guste viaţa divină, fiindcă Duhul îl face părtaş al naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Mângâierea de a gusta din viaţa divină nu poate avea alt rezultat în sufletul omului decât de a-i trezi iubirea. Această iubire îi uneşte pe apostoli cu Isus şi prin el participă la iubirea prin care Isus îl iubeşte pe Tatăl şi prin care Tatăl îl iubeşte pe Fiul. Admirabil mister de iubire care devine componentă esenţială a Bisericii.

“Veniţi şi contemplaţi minunăţiile Domnului!”

Cristos înviat este mărturisit de iubirea primilor creştini, de Biserica primară, în două feluri: prin iubirea reciprocă, adevărat miracol pentru păgânii care exclamau: “Priviţi-i cum se iubesc!” şi în al doilea rând prin iubirea lor faţă de lume – faţă de cultură, faţă de problemele sociale, faţă de săraci, bolnavi, bătrâni, orfani, văduve etc, înfiinţând spitale, azile de bătrâni, şcoli etc, făcând colecte pentru cei loviţi de nenorociri, oferind propriile bunuri materiale şi disponibilizând chiar propria persoană pentru salvarea valorilor materiale şi spirituale ale societăţii. Astăzi multe dintre acestea le-a preluat Statul, dar desăvârşirea lor o dă Biserica, fiindcă ea singură are scara valorilor sprijinită pe caritate ca virtute teologală, scară care leagă Cerul cu pământul, ca cea a lui Iacob pe care urcă şi coboară îngerii lui Dumnezeu (cf. Gen 28,12) aducând mângâierile cereşti.

Ce se aşteaptă de la creştinii de azi?

Statul poate crea multe în domeniile: cultural, ştiinţific, artistic, politic, bunăstare materială etc, dar creştinul singur poate pune iubirea ca suflet în toate, ca să dea lumii adevărata “mângâiere”, deoarece iubirea s-a revărsat cu îmbelşugare în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5). Iubirea singură poate da stabilitate şi durabilitate oricărui lucru. Fără această mângâiere a Duhului Sfânt, că puterea iubirii şi înţelepciunea divină au ultimul cuvânt, omul s-ar înstrăina, nu numai de cele create de stat, ci chiar de propria existenţă şi ar ajunge în disperare.

Cristos mărturisit prin suferinţă.

Tot lectura a doua (1Pt 3,15-18) poate fi rezumată într-una din cele nouă fericiri proclamate de Isus în predica de pe munte: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Mt 5,10). Mângâietorul dă mângâiere creştinului acolo unde omul poate ajunge în disperare.

Învăţătura creştină devine ca un delict atât la iudei şi romani, cât şi în faţa altor neamuri păgâne. Toţi aceştia socot de datoria lor de a-i denunţa pe creştini în faţa autorităţilor: iudeii în numele Legii lui Moise, romanii în numele lui Cezar şi ceilalţi în numele zeităţilor lor. Creştinii nu se pot ascunde. Credinţa, speranţa şi iubirea lor, desăvârşite de Duhul Sfânt, au devenit viaţă de fiecare zi, mângâiere în eliberare de cele pământeşti supuse căderilor în păcat… Cei care nu trăiesc această mângâiere a Duhului Sfânt, adică iudeii şi păgânii, nu pot înţelege viaţa creştinilor. Omul se teme întotdeauna de ceea ce nu poate înţelege şi crede drept pericol ceea ce el nu poate trăi şi caută să se apere, persecutând pe creştini.

Petru, ca cei persecutaţi să rămână statornici în credinţă, speranţă şi iubire, le propune să experimenteze în propria lor viaţă o “mângâiere” care vine tot din partea Duhului Sfânt: trăirea dreptăţii, adică în iubire faţă de acela care le este Tată. Fiul adevărat găseşte în propria fire tăria de a suferi pentru tatăl său. Aceasta este singura cale prin care îşi poate dovedi autenticitatea iubirii şi constituie o adevărată mângâiere. Pe de altă parte, cel nelegiuit care persecută pe cel nevinovat şi cel fărădelege nu pot avea nici o mângâiere, oricâte bunuri ar avea, fiindcă persecutorul lor le este propria conştiinţă: îşi poartă mereu călăul în propriul suflet – “Non est pax impiis” – “N-au pace (mângâiere) cei nelegiuiţi” (Is 57,21). Creştinul, dat la moarte în trup, trăieşte în spirit bucuria învierii lui Cristos, ca părtaş al naturii divine…

Un exemplu pentru noi este diaconul Filip din prima lectură. Constrâns să părăsească Ierusalimul, fuge în Samaria, nu pentru a-şi salva viaţa, ci pentru a o valorifica. Când cel care ia calea exilului poate duce cu el ce are mai scump, are o mângâiere existenţială. Filip avea drept comoară “cuvântul viu” al lui Dumnezeu şi simţea fericirea mângâietoare de a-l oferi şi altora. Fiind diacon, el putea oferi samaritenilor “cuvântul vieţii” şi “botezul lui Isus”, dar nu le putea da trăirea plenară şi mângâierea deplină; însă ştia cine le-o poate da şi de aceea face apel la cei doi apostoli, Petru şi Ioan, care se bucurau de plinătatea unirii sacramentale cu preoţia lui Cristos, pentru ca prin impunerea mâinilor lor, samaritenii să-l primească pe Duhul Sfânt “Mângâietorul”, ca să realizeze în ei deplina întâlnire personală cu Cristos înviat şi să-i treacă de la trăirea botezială (de la a fi creştin) la trăirea profetică (de a fi Cristos). Orice creştin simte “mângâierea Duhului Sfânt” când, în virtutea “preoţiei comune” cu care este înzestrat, conform învăţăturii sfântului Petru: “Voi sunteţi viţă aleasă, preoţie regească, naţiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu” (1Pt 2,9), “aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (id. 2,5). Samaritenii au fost “jertfa spirituală” oferită de Filip. Din acel moment, iudeii, care trăiau în continuă duşmănie cu samaritenii, şi-au găsit pacea şi mângâierea în Duhul Sfânt, trăind în iubire, în deplina împlinire a poruncilor lui Isus, în “porunca cea nouă” care le cuprinde pe toate (cf. In 13,34; Mt 22,38).

Cine nu poate face la fel?

pr. Anton Dancă Ritul latin