Învierea lui Cristos este prima şi cea mai importantă sărbătoare creştină, pentru că din ea a luat naştere Biserica însăşi. Sf. Petru, plin de Duh Sfânt, începe misiunea sa apostolică anunţând învierea lui Cristos: este începutul predicării lui Cristos şi Vestea cea Bună se adresează tuturor celor prezenţi. Majoritatea cunoşteau evenimentele petrecute la Ierusalim cu puţin timp în urmă, în timpul sărbătorii pascale.

Acum Cristos a înviat. Ce înseamnă acest fapt minunat? În textele pe care le-am citit astăzi, învierea lui Isus este interpretată în două moduri contradictorii şi anume: înseamnă bucurie şi în acelaşi timp invidie şi repugnanţă.

În Vechiul Testament Dumnezeu dăduse poruncă să se aleagă în ţara făgăduită şase oraşe destinate ca loc de refugiu pentru cei care săvârşeau moarte de om fără să vrea. Cel ce făcea o astfel de crimă fugea într-unul din aceste oraşe şi nimeni nu avea voie să-l urmărească sau să se răzbune împotriva lui cât timp era într-unul din aceste oraşe. El stătea aici până la moartea marelui Preot; când se acorda amnistie pentru toţi vinovaţii şi atunci putea să iasă din locul de exil şi să se întoarcă acasă nepedepsit deoarece vina lui era iertată.

La fel Limbul a fost un asemenea loc de refugiu pentru toţi drepţii Vechiului Testament, care deşi erau încărcaţi de vina păcatului strămoşesc, stăpânul Infernului nu avea nici o putere asupra lor, stăteau acolo în siguranţă. Iar când Cristos – Mare Preot şi Victimă în acelaşi timp a murit, ei au părăsit locul lor de refugiu şi au putut intra în patria cerească.

Mare a fost bucuria lor când Cristos le-a adus vestea minunată a mântuirii. S-a bucurat Abel, prima victimă a răutăţii omeneşti, şi cel dintâi locuitor al Limbului. S-au bucurat primii părinţi ai omenirii care au făcut pocăinţă pentru păcatul lor şi au salutat cu recunoştinţă pe Cel care a zdrobit capul Satanei. Era prezent şi Noe care a mulţumit lui Dumnezeu că după un an de plutire pe apă a reuşit să pună piciorul pe pământ uscat. Cu atât mai mult s-a bucurat acum când, eliberat de exilul câtorva mii de ani, a putut nu să se coboare pe pământ, dar să urce la cer.

După ce această veste a fost dusă celor din Limb, Cristos înviind a adus-o şi oamenilor de pe pământ. Femeile care au mers dis de dimineaţă la mormânt trăiau cu credinţa că Isus care înviase pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, el însuşi nu poate fi acum învins de moarte. S-a bucurat orbul din Ierihon pentru că Isus i-a redat posibilitatea de a vedea în lumină tot ceea ce a creat Dumnezeu. S-a bucurat paraliticul vindecat şi femeia care fusese bolnavă de 38 de ani. Desigur s-au bucurat toţi cei care au fost vindecaţi, cei care au văzut minunile, cei care au mâncat din pâinile înmulţite de Isus. S-au bucurat pentru că au recunoscut în el pe Dumnezeu.

Într-un mod deosebit s-au bucurat apostolii baricadaţi, înfricoşaţi şi îngânduraţi, deoarece fără învierea lui Isus ei nu ar fi avut nimic de spus, ar fi fost arătaţi cu degetul şi cei trei ani petrecuţi cu Isus s-ar fi transformat într-un episod trist, fără importanţă şi chiar ruşinos.

Dar pe de altă parte învierea a constituit un motiv de întristare, invidie şi ură. Soldaţii, aceşti oameni care erau obişnuiţi să se angajeze în mari acţiuni militare, iată-i acum în faţa unei misiuni stranii: să păzească un trup neînsufleţit, legat şi înmormântat într-un mormânt sigilat. Soldaţii sunt trişti se simt umiliţi, însă ordinul trebuie executat şi ei se supun.

Dar Cristos a înviat! Soldaţii fug în cetate să-i anunţe pe marii preoţi. Întreg Sinedriul se cutremură şi preoţii templului sunt cuprinşi de ură: au luat o decizie care acum s-a dovedit falsă. Interpreţii Legii Vechi nu au recunoscut în Isus pe Dumnezeu fiindcă inima le era împietrită. Fariseii şi mai marii poporului dau bani soldaţilor ca să mintă: să spună că ucenicii lui Isus i-au furat trupul pe când ei dormeau. Sf. Augustin nu-şi poate stăpâni râsul în faţa acestei excrocherii evreieşti: “O, evrei orbi, voi într-adevăr dormiţi când faceţi asemenea afirmaţii. Căci dacă soldaţii dormeau, cum au putut vedea că l-au furat?“.

Sfântul Petru, împreună cu apostolii luminaţi de Duhul Sfânt, nu mai au teamă de farizei, acum ei sunt cei care vorbesc şi cuvintele lor pline de convingere se adresează tuturor oamenilor de bună voinţă. Presiunile pe care le fac marii preoţi asupra lor nu au decât efect pozitiv, pentru că ei se simt fericiţi că au fost învredniciţi să sufere pentru Cristos. Atât apostolii, cât şi urmaşii lor, însufleţiţi de Duhul lui Cristos nu se mai pot speria de nimic: bice, sabie, lanţuri, torturi de tot felul, chiar moarte, pentru că Isus, murind şi înviind a învins toate acestea.

Sfântul Francisc de Salles se îndrepta spre amvon să predice despre învierea lui Lazăr. Cineva se apropie şi-i aduce la cunoştinţă că tatăl său a murit. Urcă la amvon şi la sfârşitul predicii spuse: Am aflat acum câteva clipe că tatăl meu a trecut la cele veşnice. Rugaţi-vă pentru odihna sufletului său şi să mă iertaţi că voi lipsi 2-3 zile ca să-mi fac ultimele datorii faţă de tatăl meu.

Iată câtă seninătate şi disponibilitate au avut sfinţii în faţa morţii. Motivul este foarte clar: Cristos înviat nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui şi nici asupra celor care sunt ai lui.

Noi ne aflăm ca şi contemporanii lui Petru în faţa lui Cristos înviat: ce atitudine vom adopta? Ne vom întrista oare ca fariseii? Ne vom amăgi pe noi înşine să trăim mai comod? Religia creştină este oare prea severă?

Nu, iubiţi fraţi şi surori în Cristos! Astăzi se coboară în inimile noastre bucuria. Sărbătoarea de astăzi ne invită să luăm parte la victoria vieţii asupra morţii, victoria adevărului asupra minciunii, victoria luminii asupra somnului. Bucuria învierii lui Cristos se citeşte astăzi pe faţa fiecărui creştin. Fie ca trupul lui Cristos pe care îl vom primi în Sfânta Împărtăşanie să menţină această bucurie pascală pe feţele noastre în tot timpul anului.

Serafim Romila