Start > Ritul latin > Luni după învierea Domnului

Luni după învierea Domnului

20 March 2008
1,881 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
A doua zi după Paști

Învierea lui Cristos este prima și cea mai importantă sărbătoare creștină, pentru că din ea a luat naștere Biserica însăși. Sf. Petru, plin de Duh Sfânt, începe misiunea sa apostolică anunțând învierea lui Cristos: este începutul predicării lui Cristos și Vestea cea Bună se adresează tuturor celor prezenți. Majoritatea cunoșteau evenimentele petrecute la Ierusalim cu puțin timp în urmă, în timpul sărbătorii pascale.

Acum Cristos a înviat. Ce înseamnă acest fapt minunat? În textele pe care le-am citit astăzi, învierea lui Isus este interpretată în două moduri contradictorii și anume: înseamnă bucurie și în același timp invidie și repugnanță.

În Vechiul Testament Dumnezeu dăduse poruncă să se aleagă în țara făgăduită șase orașe destinate ca loc de refugiu pentru cei care săvârșeau moarte de om fără să vrea. Cel ce făcea o astfel de crimă fugea într-unul din aceste orașe și nimeni nu avea voie să-l urmărească sau să se răzbune împotriva lui cât timp era într-unul din aceste orașe. El stătea aici până la moartea marelui Preot; când se acorda amnistie pentru toți vinovații și atunci putea să iasă din locul de exil și să se întoarcă acasă nepedepsit deoarece vina lui era iertată.

La fel Limbul a fost un asemenea loc de refugiu pentru toți drepții Vechiului Testament, care deși erau încărcați de vina păcatului strămoșesc, stăpânul Infernului nu avea nici o putere asupra lor, stăteau acolo în siguranță. Iar când Cristos – Mare Preot și Victimă în același timp a murit, ei au părăsit locul lor de refugiu și au putut intra în patria cerească.

Mare a fost bucuria lor când Cristos le-a adus vestea minunată a mântuirii. S-a bucurat Abel, prima victimă a răutății omenești, și cel dintâi locuitor al Limbului. S-au bucurat primii părinți ai omenirii care au făcut pocăință pentru păcatul lor și au salutat cu recunoștință pe Cel care a zdrobit capul Satanei. Era prezent și Noe care a mulțumit lui Dumnezeu că după un an de plutire pe apă a reușit să pună piciorul pe pământ uscat. Cu atât mai mult s-a bucurat acum când, eliberat de exilul câtorva mii de ani, a putut nu să se coboare pe pământ, dar să urce la cer.

După ce această veste a fost dusă celor din Limb, Cristos înviind a adus-o și oamenilor de pe pământ. Femeile care au mers dis de dimineață la mormânt trăiau cu credința că Isus care înviase pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe tânărul din Naim, el însuși nu poate fi acum învins de moarte. S-a bucurat orbul din Ierihon pentru că Isus i-a redat posibilitatea de a vedea în lumină tot ceea ce a creat Dumnezeu. S-a bucurat paraliticul vindecat și femeia care fusese bolnavă de 38 de ani. Desigur s-au bucurat toți cei care au fost vindecați, cei care au văzut minunile, cei care au mâncat din pâinile înmulțite de Isus. S-au bucurat pentru că au recunoscut în el pe Dumnezeu.

Într-un mod deosebit s-au bucurat apostolii baricadați, înfricoșați și îngândurați, deoarece fără învierea lui Isus ei nu ar fi avut nimic de spus, ar fi fost arătați cu degetul și cei trei ani petrecuți cu Isus s-ar fi transformat într-un episod trist, fără importanță și chiar rușinos.

Dar pe de altă parte învierea a constituit un motiv de întristare, invidie și ură. Soldații, acești oameni care erau obișnuiți să se angajeze în mari acțiuni militare, iată-i acum în fața unei misiuni stranii: să păzească un trup neînsuflețit, legat și înmormântat într-un mormânt sigilat. Soldații sunt triști se simt umiliți, însă ordinul trebuie executat și ei se supun.

Dar Cristos a înviat! Soldații fug în cetate să-i anunțe pe marii preoți. Întreg Sinedriul se cutremură și preoții templului sunt cuprinși de ură: au luat o decizie care acum s-a dovedit falsă. Interpreții Legii Vechi nu au recunoscut în Isus pe Dumnezeu fiindcă inima le era împietrită. Fariseii și mai marii poporului dau bani soldaților ca să mintă: să spună că ucenicii lui Isus i-au furat trupul pe când ei dormeau. Sf. Augustin nu-și poate stăpâni râsul în fața acestei excrocherii evreiești: “O, evrei orbi, voi într-adevăr dormiți când faceți asemenea afirmații. Căci dacă soldații dormeau, cum au putut vedea că l-au furat?“.

Sfântul Petru, împreună cu apostolii luminați de Duhul Sfânt, nu mai au teamă de farizei, acum ei sunt cei care vorbesc și cuvintele lor pline de convingere se adresează tuturor oamenilor de bună voință. Presiunile pe care le fac marii preoți asupra lor nu au decât efect pozitiv, pentru că ei se simt fericiți că au fost învredniciți să sufere pentru Cristos. Atât apostolii, cât și urmașii lor, însuflețiți de Duhul lui Cristos nu se mai pot speria de nimic: bice, sabie, lanțuri, torturi de tot felul, chiar moarte, pentru că Isus, murind și înviind a învins toate acestea.

Sfântul Francisc de Salles se îndrepta spre amvon să predice despre învierea lui Lazăr. Cineva se apropie și-i aduce la cunoștință că tatăl său a murit. Urcă la amvon și la sfârșitul predicii spuse: Am aflat acum câteva clipe că tatăl meu a trecut la cele veșnice. Rugați-vă pentru odihna sufletului său și să mă iertați că voi lipsi 2-3 zile ca să-mi fac ultimele datorii față de tatăl meu.

Iată câtă seninătate și disponibilitate au avut sfinții în fața morții. Motivul este foarte clar: Cristos înviat nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui și nici asupra celor care sunt ai lui.

Noi ne aflăm ca și contemporanii lui Petru în fața lui Cristos înviat: ce atitudine vom adopta? Ne vom întrista oare ca fariseii? Ne vom amăgi pe noi înșine să trăim mai comod? Religia creștină este oare prea severă?

Nu, iubiți frați și surori în Cristos! Astăzi se coboară în inimile noastre bucuria. Sărbătoarea de astăzi ne invită să luăm parte la victoria vieții asupra morții, victoria adevărului asupra minciunii, victoria luminii asupra somnului. Bucuria învierii lui Cristos se citește astăzi pe fața fiecărui creștin. Fie ca trupul lui Cristos pe care îl vom primi în Sfânta Împărtășanie să mențină această bucurie pascală pe fețele noastre în tot timpul anului.

Serafim Romila

Ritul latin