Ne-a lăsat ca moştenire uneltele de lucru

Este greu de definit atmosfera care caracterizează masa de adio. Şi pentru că se confundă diverse elemente în contrast între ele. Intimitatea, blândeţea, manifestarea unei iubiri care merge până la punctul extrem (“până la sfârşit”) şi găseşte expresii mereu noi şi uimitoare. Dar şi dubii, ezitări, frică, trădare, declaraţii de fidelitate prea ostentative în cuvinte pentru a nu fi suspecte. Discursuri îmbibate de o blândeţe sfâşietoare şi cu amărăciune împreună. Siguranţe şi regrete. Apropiere şi lipsă de înţelegere. Umilinţă şi convingere. Căldură şi frig. Tăcere plină de duioşie şi tăcere jenantă. Lumină şi întuneric. Legătură cu Învăţătorul, care domină scena, şi “risipire”, unitate care este de îndată ruptă (şi nu numai prin ieşirea lui Iuda în “noapte”). Este mereu aşa, când suntem între noi şi aducem inevitabil contradicţiile noastre, ambiguităţile, complexele. Avântul şi refuzul. Scânteiere de lumină şi umbră neliniştitoare. Dăruire şi rezervă. Curaj şi laşitate.

Chiar şi în momentul decisiv reuşim să fim “multipli”, divizaţi, dubli. Facem alegeri… evazive. Ne luăm obligaţii solemne fără a ne implica într-adevăr. Pretindem că ne apropiem… fugind. “Ne aflăm” în cenacol, alături de El, dar abia ieşiţi afară devenim de nerecunoscut. Joia Sfântă, poate, este chiar aceasta. El care, încă o dată, se dă total în mâinile noastre. Şi noi care nu o facem, să ne dăruim “cu totul” pe noi înşine.

“Ştiind că Tatăl i-a dat toate în mâinile sale…” Ne-am fi aşteptat la un gest zgomotos de putere, o ultimă minune grandioasă, de care să ancorăm definitiv şi măreţ amintirea noastră despre El. În schimb, în acele mâini găsim un urcior, un lighean, un ştergar. Mâinile nu sunt folosite pentru a săvârşi o minune spectaculoasă, ci pentru a strânge un şorţ în jurul mijlocului, şi să spele picioarele apostolilor. Acele picioare care vor trebui să meargă pe căile lumii pentru a duce “vestea cea bună”. Deci picioare spălate cu previziunea oboselii, a prafului şi a noroiului pe care le vor aduna. Picioare, aş zice, “consacrate” în vederea vestirii.

Discipolului îi este oferită aceeaşi posibilitate nemaiauzită. Observând că Tatăl a pus toate în mâinile sale, ca astfel să renunţe liniştit la putere, la dominare, şi să devină astfel liber de a folosi mâinile numai pentru a sluji. Numai în aceste condiţii vom putea oferi, fără a roşi, mâinile noastre spre a fi sărutate. Mâini care nu au acaparat nimic. Mâini care nu au sufocat pe nimeni. Mâini care nu zgârie, nu ameninţă, nu ascund. Mâini care nu cerşesc aplauze. Înainte de a oferi mâinile spre a fi sărutate, să fim convinşi că au fost curăţite graţie de asidua, concreta “spălare a picioarelor” altuia. Să controlăm că au fost ascunse cu grijă toate semnele de prestigiu. În Joia Sfântă, Cristos, preotul Noului Legământ, ne-a demonstrat fără posibilitate de echivoc că mâinile sunt consacrate pentru slujire.

“Înţelegeţi ce v-am făcut?” Dacă aş vrea să traduc ad litteram, ar trebui să spun: “ceea ce v-am lăsat să faceţi”. Timpul verbului, într-adevăr, exprimă o acţiune care rămâne, continuă. Isus vrea să dea gestului propriu o semnificaţie şi o valoare permanentă pentru ai săi. Nu este vorba numai de o amintire a acelei acţiuni. Ci de a o prelungi, de a o menţine în vigoare. Dacă acel gest se întrerupe, este în dauna comunităţii fondate de Cristos.

Isus nu a lăsat numai Euharistia. Ne-a lăsat şi spălarea picioarelor. Am putea spune: Euharistia este consecinţa sa inevitabilă. Isus ne-a lăsat ca moştenire ulciorul, ligheanul, ştergarul (şi nu pentru a deveni ornamente şi să le expunem în muzeul amintirilor). Chiar şi spălarea picioarelor, deci, este într-un sens “memorial”. O realitate de amintit şi actual, eficace. O realitate care asigură prezenţa Domnului în mijlocul nostru. Ştergarul, ulciorul şi ligheanul sunt instrumentele noastre de lucru, uneltele de lucru. Un episcop curajos, cu câtva timp în urmă, propusese ca preoţii să revendice nu atât “drepturile stolare”, ci “datoriile de şorţ”. Nu mi se pare că acea sugerare să fi avut o primire entuziastă. Totuşi “acel urcior este expus sacrilegiului nostru nu mai puţin ca însăşi Euharistia” (mons. Tonino Bello).

Sacrilegiul constă, evident, în a lăsa de o parte, obiectul de veneraţie, sustras folosirii. Când “vom înţelege” că slujirea ne purifică? Când ne vom da seama că acela care ne-a “lăsat să facem”, trebuie “făcut” ceva?