Start > Ritul latin > Joia Sfântă

Joia Sfântă

20 March 2008
885 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Joia Mare

Ne-a lăsat ca moștenire uneltele de lucru

Este greu de definit atmosfera care caracterizează masa de adio. Și pentru că se confundă diverse elemente în contrast între ele. Intimitatea, blândețea, manifestarea unei iubiri care merge până la punctul extrem (“până la sfârșit”) și găsește expresii mereu noi și uimitoare. Dar și dubii, ezitări, frică, trădare, declarații de fidelitate prea ostentative în cuvinte pentru a nu fi suspecte. Discursuri îmbibate de o blândețe sfâșietoare și cu amărăciune împreună. Siguranțe și regrete. Apropiere și lipsă de înțelegere. Umilință și convingere. Căldură și frig. Tăcere plină de duioșie și tăcere jenantă. Lumină și întuneric. Legătură cu Învățătorul, care domină scena, și “risipire”, unitate care este de îndată ruptă (și nu numai prin ieșirea lui Iuda în “noapte”). Este mereu așa, când suntem între noi și aducem inevitabil contradicțiile noastre, ambiguitățile, complexele. Avântul și refuzul. Scânteiere de lumină și umbră neliniștitoare. Dăruire și rezervă. Curaj și lașitate.

Chiar și în momentul decisiv reușim să fim “multipli”, divizați, dubli. Facem alegeri… evazive. Ne luăm obligații solemne fără a ne implica într-adevăr. Pretindem că ne apropiem… fugind. “Ne aflăm” în cenacol, alături de El, dar abia ieșiți afară devenim de nerecunoscut. Joia Sfântă, poate, este chiar aceasta. El care, încă o dată, se dă total în mâinile noastre. Și noi care nu o facem, să ne dăruim “cu totul” pe noi înșine.

“Știind că Tatăl i-a dat toate în mâinile sale…” Ne-am fi așteptat la un gest zgomotos de putere, o ultimă minune grandioasă, de care să ancorăm definitiv și măreț amintirea noastră despre El. În schimb, în acele mâini găsim un urcior, un lighean, un ștergar. Mâinile nu sunt folosite pentru a săvârși o minune spectaculoasă, ci pentru a strânge un șorț în jurul mijlocului, și să spele picioarele apostolilor. Acele picioare care vor trebui să meargă pe căile lumii pentru a duce “vestea cea bună”. Deci picioare spălate cu previziunea oboselii, a prafului și a noroiului pe care le vor aduna. Picioare, aș zice, “consacrate” în vederea vestirii.

Discipolului îi este oferită aceeași posibilitate nemaiauzită. Observând că Tatăl a pus toate în mâinile sale, ca astfel să renunțe liniștit la putere, la dominare, și să devină astfel liber de a folosi mâinile numai pentru a sluji. Numai în aceste condiții vom putea oferi, fără a roși, mâinile noastre spre a fi sărutate. Mâini care nu au acaparat nimic. Mâini care nu au sufocat pe nimeni. Mâini care nu zgârie, nu amenință, nu ascund. Mâini care nu cerșesc aplauze. Înainte de a oferi mâinile spre a fi sărutate, să fim convinși că au fost curățite grație de asidua, concreta “spălare a picioarelor” altuia. Să controlăm că au fost ascunse cu grijă toate semnele de prestigiu. În Joia Sfântă, Cristos, preotul Noului Legământ, ne-a demonstrat fără posibilitate de echivoc că mâinile sunt consacrate pentru slujire.

“Înțelegeți ce v-am făcut?” Dacă aș vrea să traduc ad litteram, ar trebui să spun: “ceea ce v-am lăsat să faceți”. Timpul verbului, într-adevăr, exprimă o acțiune care rămâne, continuă. Isus vrea să dea gestului propriu o semnificație și o valoare permanentă pentru ai săi. Nu este vorba numai de o amintire a acelei acțiuni. Ci de a o prelungi, de a o menține în vigoare. Dacă acel gest se întrerupe, este în dauna comunității fondate de Cristos.

Isus nu a lăsat numai Euharistia. Ne-a lăsat și spălarea picioarelor. Am putea spune: Euharistia este consecința sa inevitabilă. Isus ne-a lăsat ca moștenire ulciorul, ligheanul, ștergarul (și nu pentru a deveni ornamente și să le expunem în muzeul amintirilor). Chiar și spălarea picioarelor, deci, este într-un sens “memorial”. O realitate de amintit și actual, eficace. O realitate care asigură prezența Domnului în mijlocul nostru. Ștergarul, ulciorul și ligheanul sunt instrumentele noastre de lucru, uneltele de lucru. Un episcop curajos, cu câtva timp în urmă, propusese ca preoții să revendice nu atât “drepturile stolare”, ci “datoriile de șorț”. Nu mi se pare că acea sugerare să fi avut o primire entuziastă. Totuși “acel urcior este expus sacrilegiului nostru nu mai puțin ca însăși Euharistia” (mons. Tonino Bello).

Sacrilegiul constă, evident, în a lăsa de o parte, obiectul de venerație, sustras folosirii. Când “vom înțelege” că slujirea ne purifică? Când ne vom da seama că acela care ne-a “lăsat să facem”, trebuie “făcut” ceva?

Ritul latin