Start > Ritul bizantin > Pilda Fiului risipitor

Pilda Fiului risipitor

22 February 2008
4,986 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

În momentul în care toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus să-L asculte, iar fariseii și cărturarii cârteau zicând: “Acesta primește la sine pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus pilda despre oaia și drahma cea pierdută și pilda Fiului risipitor luate din viața de toate zilele înfățișând în chip clar dragostea lui Dumnezeu față de păcătoșii care se căiesc.

Pregătind pe fiii săi către pocăință din vremea postului mare, Sf. Biserică ne înfățișează în parabola mișcătoare a Fiului risipitor atât adâncimea căderii morale, până la care poate ajunge un om, înstrăinându-se de Dumnezeu, cât și calea pe care același om se poate întoarce la pocăință.

Pilda Fiului risipitor, una din cele mai frumoase și pline de sensuri, ne mișcă inimile profund, deoarece ne arată dragostea nemărginită și bunătatea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii.

E o mare taină a îndurării lui Dumnezeu pe care nici un fel de înțelepciune din lume nu o poate dezlega, decât Sf.

Evanghelie care ne arată atât de viu urmările păcatului, dar și făgăduința îmbucurătoare pentru căință. Numai în câteva cuvinte sunt arătate atât de clar păcatul și pedeapsa, căința și iertarea. Mântuitorul începe astfel: “Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avuție. Și le-a împărțit lor averea. Și nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o țară departe, și acolo a risipit toată avuția sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut foamete mare în acea țară; și el, cheltuind toate, a început a trăi în lipsuri. Și mergând, s-a lipit lângă unul din locuitorii acelei țări, care l-a trimis la țarinile sale, să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele său, din roșcovele ce mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-și în fire, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu ți-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.

Și sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul său și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”… etc. (Luca 15, 11-22).

Această parabolă închide în ea o dramă pe care sufletul nostru o trăiește cu toată intensitatea, tocmai fiindcă rostind-o, Mântuitorul n-a făcut din cuvinte un văl ca să acopere, ci sulițe care să facă să țâșnească trăirile adânci din noi. Acesta e doar un aspect, și cel mai simplu. Marea valoare a parabolei stă în tâlcul ei religios, în semnificația ei ascunsă și care, întotdeauna, vizează raportul nostru cu Dumnezeu. Cine este tatăl din parabola de azi, și cine sunt fiii? Semnificațiile nu sunt greu de desprins: tatăl este Dumnezeu, iar fiii suntem noi, credincioșii. Dăruiți de Tatăl ceresc cu însușiri fizice și spirituale, pentru care nu ne-am străduit în nici un fel, avem peste toate libertatea de a lucra în casa lui Dumnezeu – Biserica -, sau în afara ei, de a ne pune însușirile în slujba celui care ne-a creat sau chiar împotriva lui.

Fiul cel mic, neînțelegând că ceea ce avea era un dar, și nu un drept, și-a cerut partea sa și a plecat într-o țară îndepărtată.

Depărtarea de care vorbește parabola nu este numai una spațială, ci mai degrabă una spirituală. Cu fiecare nou păcat săvârșit ne îndepărtăm de lumina dumnezeiască tot mai mult și ne cuprinde întunericul păcatelor și al fărădelegilor; amintirea luminilor din casa părintească se întunecă tot mai mult, până la uitarea deplină.

Dar sensul depărtării este și acela de scufundare, de prăbușire.

Plăcerile, dezmierdările, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru. Fiecare plăcere lumească se realizează cu consumarea calităților noastre native, fiecare scufundare în păcat ne lipsește de un dar divin și ne însingurează dureros. Pustiul se întinde tot mai înspăimântător în jurul celui ce a crezut că lumea îi aparține, spaima îl cuprinde de pretutindeni și el se adâncește în viciu fără să se mai poată opri, îngrozit de propria-i singurătate și insatisfacție. Ce-i mai rămâne unei astfel de ființe care se rostogolește pe panta abruptă a viciului, decât să recurgă la cele mai josnice resurse din el, socotind că acolo va găsi locul pe care să se simtă în siguranță. Să-și consume ultimile instincte – roșcovele porcilor.

O! Ce decepție amară! Pentru Fiul risipitor și aceste ultime resurse se dovedesc la fel de nefolositoare ca tot ce a experimentat el din clipa ieșirii din casa părintească și până la ultima prăbușire.

Poartă în el libertatea aparentă, pribegia cu petrecerile, foametea și umilința, adevărata robie și amintirile de acasă; în străfulgerarea unei clipe de conștiință, zărește chipul tatălui care îl cheamă și îl așteaptă acasă.

Își vine în fire și își recunoaște căderea. Constată cu luciditate și durere prăpastia și ruina în care a ajuns și totodată s-a căit și a luat hotărârea să se întoarcă la tatăl său.

Tânărul risipitor, prin viața pe care și-a ales-o, trăia ca și cum în afară de sine. Dar analizându-se, a văzut ca într-o oglindă toată decadența în care ajunsese, i s-a făcut lui însuși scârbă de el și s-a înfricoșat. În aceeași clipă își adună mințile și își dă seama de prăpastia în care a ajuns. Și-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naștere și, gândindu-se la felul cum le-a folosit și la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat și și-a venit în fire. Este conștient că din clipa în care a părăsit casa părintească și-a pierdut pacea și bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite. Belșugul și Bunăstarea nu l-au putut reține în casa tatălui său; foamea și lipsurile îl aduc, cu șiroaie de lacrimi, recăpătându-și iertarea și iubirea părintească.

“Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta”. Aceasta este cea mai importantă clipă din viața fiului risipitor, clipa venirii în sine, fiindcă în aceeași clipă s-a pocăit și s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinței, la tatăl său. De aici anume a început ridicarea lui din întunericul păcatului. “Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”.

Ochii părintelui, obosiți de așteptare și lacrimi, se luminează și în clipa aceea se înseninează și ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispășirii, ale căinței; dar și ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii și neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui și l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă și fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală și sinceră, așa și iertarea tatălui a fost desăvârșită.

Puterea și plinătatea iubirii nu caută la numărul și mărimea păcatelor; de aceea tatăl își îmbrățișează fiul, stingând cu lacrimile și sărutarea sa toată arsura păcatului și alinându-i rănile sufletului.

Sunt neputincioase cuvintele pentru a putea arăta în toată plinătatea ei bucuria pe care o simțim când cineva se întoarce la noi. Să ridicăm toate aceste lucruri la dimensiunea raporturilor noastre cu Dumnezeu și vom înțelege cât de mare este bucuria Tatălui din ceruri când un păcătos se pocăiește, când un rătăcit se întoarce către El. Este ca și cum cel mai drag dintre ai noștri a înviat din morți.

“Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea nouă, și-l îmbrăcați, și dați-i un inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. Și aducând vițelul cel gras, îl înjunghiați, și mâncând să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort a fost, și a înviat; pierdut a fost și s-a aflat”.

Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăț spiritual în cer și pe pământ, în Biserica văzută și în cea nevăzută. Să ne bucurăm când un semen rău se hotărăște să devină om cinstit, să căutăm și să-l ajutăm să se îndrepte. Cât de mare este bucuria Domnului când păcătosul se întoarce! Pentru că Mântuitorul a suferit pentru toți vărsându-și sângele pentru fiecare din noi, oricât de căzuți am fi.

Și pe când bucuria era în toi, s-a întors fiul cel mare de la câmp, și aflând de cele ce s-au întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a spus: “Pentru ce te mânii? Tu te-ai îndestulat de tot ce se găsește în casa aceasta. Dar acum să ne bucurăm că fratele tău s-a întors din moarte la viață”.

Fratele cel mare reprezintă pe creștinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creștinul care trăiește de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toți creștinii, în Mântuitorul.

Să fim statornici în credință și virtute și să fim fericiți în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire și nemulțumire, pentru iertarea și ștergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne unește cu Dumnezeu, întocmai invidia și pizma ne despart de harul și dragostea lui.

Câți nefericiți se chinuiesc în focul iadului, pentru că au pus la încercare îndelungata milă a lui Dumnezeu, trăind în păcate și neglijându-se de mântuire, ci socotind în amăgirea lor că “este timp” pentru întoarcerea lor de la faptele pierzătoare de suflet! Ei dorm în nesimțire, până vine pe neașteptate moartea, care îi află nepregătiți sufletește și neîmpăcați cu Dumnezeu. Aceștia sunt fiii risipitori care au îmbătrânit sufletește în țară străină, fiind morți cu sufletul înainte chiar de sfârșitul lor.

Acesta este tâlcul evangheliei de astăzi și aceasta este drama închisă în ea. Să știm că dragostea lui Dumnezeu este nesfârșită și că ea nu ne este niciodată retrasă. Să știm că bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul și pământul și că fiecăruia dintre noi îi iese înainte, pe drumul întoarcerii și căinței, Mântuitorul însuși. Orice rătăcire poate să aibă nădejde de întoarcere. Cazul Fiului risipitor este foarte grăitor în această privință.

Toate acestea știindu-le, nu vom deznădăjdui în păcat și, cuprinși de căință, vom alerga cu haina zdrențuită și picioarele rănite la bunătatea și dragostea lui Dumnezeu pentru a intra în bucuria Domnului. Amin.

Ritul bizantin