Predici

Nimeni nu se poate declara drept înaintea lui Dumnezeu; ne naştem toţi în păcat şi nimeni nu este scutit de greşeli mai mult sau mai puţin grave; fiecare persoană trebuie să se recunoască păcătoasă, să se deschidă harului lui Dumnezeu şi să nu judece pe alţi. Isus condamna frecvent la farisei faptul că se considerau drepţi şi superiori din punct de vedere spiritual faţă de alţii. Această orbire spirituală este plină de pericole, deoarece cine este înclinat să observe păcatele altora, foarte dificil le va vedea pe ale sale. Cu privire la aceasta Isus ne invită “să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru, pentru a putea astfel să vedem paiul din ochiul aproapelui“. În cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah ni se spune: “Domnul ascultă rugăciunea celui nedreptăţit… rugăciunea celui smerit străbate norii” (Sir. 35,16). Iar Psalmul 34 afirmă: “Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită… Cei ce-şi găsesc la ei scăparea nu vor fi osândiţi” (Ps. 34,23). Sfântul Pavel spre sfârşitul vieţii îi scrie lui Timotei…”…eu de acum sunt gata pentru jertfă şi timpul despărţirii mele a sosit. M-am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul drumului, am păzit credinţa. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptăţi, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea El Dreptul judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea lui” (II Tim. 4,6-8).

O subliniere specială găsim în parabola pe care Sf. Luca ne-o propune în Evanghelia de azi. “Isus spunea - subliniază parabola – pentru unii care aveau prea multă încredere în ei înşişi; se credeau drepţi şi dispreţuiau pe alţii“. Fariseul era un membru al acelei comunităţi religioase riguroase, asupra căreia adesea porneau săgeţile lui Cristos, chiar dacă era curentul cel mai deschis şi “cel mai spiritual” al iudaismului. Isus loveşte în decăderile care sunt prezente în formele cele mai înalte de spiritualitate. Acest fariseu stă drept, în poziţie solemnă de rugăciune care apare ca şi un gest de autosuficienţă. Fariseul în realitate nu se roagă la Dumnezeu, ci se gândeşte la el însuşi; rugăciunea sa nu este o laudă adusă lui Dumnezeu ci o laudă se sine. Vameşul este acel om urât de ceilalţi deoarece aduna taxele, un funcţionar fiscal ce colabora cu o putere străină, aceea romană. Este evidentă provocarea pe care Isus o aruncă bunăvoinţei ascultătorilor săi. Vameşul devine astfel modelul celui care se roagă perfect, persoana considerată ca demnă de dispreţ de către opinia publică, devine un model de imitat, în timp ce reprezentantul uneia din cele mai stimate mişcări religioase, fariseul, este un exemplu de refuzat. Adevărata imagine a celor două personaje izvorăşte din modul lor de rugăciune: începe fariseul cu enumerarea meritelor sale, cu conduita dreaptă şi respectată. Acest om este ferm convins că balanţa sa de plăţi faţă de Dumnezeu este în favoarea sa. El plăteşte zeciuiala, ajunează de mai multe ori pe săptămână. Se consideră adevăratul model al omului perfect care respectă legea. Cu totul diferită este rugăciunea acelui adunător de taxe urât de toţi; este rugăciunea unuia care se simte păcătos: ai milă de mine căci sunt păcătos. Vameşul nu este modelul omului religios, ci dimpotrivă a omului de credinţă, care aşteaptă de la Dumnezeu iertare şi mântuire. În timp ce fariseul nu are nimic de cerut de la Dumnezeu, ci se laudă pe el însuşi, vameşul nu ştie nici măcar să facă lista păcatelor pentru care vrea să ceară iertare, îşi bate pieptul şi zice doar: “Dumnezeule ai milă de mine păcătosul“. Este rugăciunea săracului care se supune cu totul milostivirii lui Dumnezeu. Iar Isus îl primeşte şi îl mântuieşte. Pentru o confruntare între cei doi este mai bine să recitim cuvintele lui Isus scrise de Sf. Ev. Luca: “Eu am venit să chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi… Voi farisei prezentaţi dreptatea voastră înaintea ochilor oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre: ceea ce pentru oameni este superior, este o oroare în ochii lui Dumnezeu.” Isus Sirah a scris: “rugăciunea celui umil străpunge norii, şi până nu ajunge acolo nu se lasă… “(Sir.35,17). Rugăciunea fariseului dimpotrivă răsună în templu, învăluieşte pe cel ce se roagă într-o mantie de ipocrizie, nu urcă spre Dumnezeu pentru că este destinată doar omului.

Sf. Ev. Luca subliniază: “Isus a spus această parabolă pentru unii care se considerau drepţi şi dispreţuiau pe alţii” (Lc.18,9). Isus ţintea rădăcina însăşi a oricărui păcat, mândria. Iluzia că se pot mântui singuri, cu propriile merite, fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Isus concluzionează cu această frază lapidară care ilustrează răsturnarea destinelor celor doi: “cel ce se înalţă va fi umilit, şi cel ce se umileşte va fi înălţat” (Lc.18,14). În ochii lui Dumnezeu are loc o schimbare capitală: aureola de care Fariseul se îndrăgosteşte, este în realitate întuneric, iar sărăcia şi mizeria vameşului este lumina mântuirii.

Prelucrare după Angelo Vigano-Salesiano

Diverşi alţi autori Ritul bizantin