Duminica aceasta este numită după evanghelie Duminica Fiului Risipitor. Este pusă special în acest timp, pentru ca toţi credincioşii să facă o bună spovedanie înainte de începerea Postului Mare. Astăzi voi vorbi despre fiul risipitor, apoi despre două femei păcătoase care s-au convertit: Maria Egipteanca şi Pelagia.

Pilda cu fiul risipitor este foarte cunoscută. Un om avea doi fii şi le-a împărţit averea. Cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit toată averea în beţii şi desfrâu. Nu scrie în Evanghelie cât a stat în acea ţară străină, doar că după ce a cheltuit averea, a ajuns să pască porcii şi să mănânce roşcove şi resturi din hrana porcilor. Să înţelegem la ce umilinţă a ajuns, căci pentru evrei porcii erau consideraţi animale spurcate, iar el, viţă de rege, să ajungă în starea aceea, era o mare ruşine. După un timp, el a început să gândească la situaţia lui atât de înjositoare şi să-şi zică: “Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc în mare belşug, iar eu aici mor de foame. Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, îl voi ruga să mă primească ca pe un servitor, căci nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu” (Lc. 15, 17-19).

Fiul a plecat spre casa tatălui, acesta l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii. În timpul acesta, a venit fiul cel mare de la munca câmpului, a văzut mari pregătiri în casă. Când a auzit că a venit fratele său cel mic, nu a voit să intre, dar tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Fiul a spus: “Tată, să-mi fie martor Dumnezeu, eu am fost ascultător totdeauna, am lucrat, dar niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să petrec cu prietenii mei, iar când a venit fiul tău [nu spune fratele meu], ai tăiat viţelul cel gras şi ai făcut ospăţ mare, cu pompă şi risipă”.

Tatăl i-a răspuns: “Fiul meu, nu fi supărat, căci toate ale mele ale tale sunt. Că nu ţi-am dat niciodată miei din turmă, nu a fost pentru că nu te-am iubit, ci ca să nu devii şi tu risipitor. Iartă pe fratele tău şi vino în casă”. Fratele cel mic, când a văzut pe fratele său, i-a cerut iertare, iar fratele cel mare a zis: “Poate firea mea geloasă te-a făcut să pleci, căci tatăl pe tine te iubea mai mult, dar să ne împăcăm”. Şi s-au îmbrăţişat spre bucuria tatălui lor. Isus încheie această frumoasă pildă spunând că mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de suflete care nu au nevoie de pocăinţă. Deşi lucrul acesta nu este întocmai, pentru că Dumnezeu nu se bucură de un păcătos mai mult decât de 99 de sfinţi, care totdeauna fac voia Sa, în general omul se bucură mai mult de ceea ce este nou, decât de ce este vechi.

În acelaşi context, Isus spune şi pilda cu oaia pierdută. Păstorul, când pierde o oaie, lasă pe cele 99 de oi singure şi merge s-o afle pe cea pierdută. După ce a găsit-o, se bucură mai mult decât pentru cele 99 de oi care nu s-au rătăcit.

Maria Egipteanca a trăit în Egipt, la sfârşitul sec. IV. De la vârsta de 12 ani a trăit în desfrâu timp de 17 ani. Odată a auzit că se face un pelerinaj la Ierusalim, pentru a se închina la crucea Domnului. Maria a hotărât să meargă şi ea. S-a urcat pe corabie, dar nu avea bani să plătească călătoria; aşa că s-a dat mateloţilor şi celor care lucrau pe corabie, căci pe ea nu o atrăgea evlavia, mergea la Ierusalim mai mult pentru a se distra. Ajungând la Ierusalim, a voit să intre cu ceilalţi pelerini în Biserica Sfântul Mormânt, dar în faţa ei era un zid invizibil; nu putea trece, nu putea nici să-şi mai mişte picioarele, ceva o ţinea.

Alături de intrare era o icoană a Maicii Sfinte. Deodată a simţit că trebuie să se roage şi i-a spus Maicii Sfinte: “Maică Sfântă, dacă tu mă ajuţi să intru în biserică, îmi schimb viaţa”. Deodată a simţit că prinde puteri şi a intrat în biserică, unde şi-a plâns cu multe lacrimi păcatele. A auzit o voce în suflet care i-a spus: “Dacă vei trece dincolo de Iordan, vei găsi o mare bucurie”. Maria a luat trei pâini, s-a îmbrăcat într-o haină groasă de lână şi a pornit spre Iordan.

În pustiul Iordanului s-a hrănit cu rădăcini, lăcuste, miere sălbatică şi a stat aici 47 de ani, făcând rugăciuni de pocăinţă pentru viaţa păcătoasă pe care o dusese înainte. După 47 de ani, un călugăr cu numele Zosima, de la o mănăstire din Iudeea, a mers în pustiu să împărtăşească pe pustnicii care locuiau acolo. Deodată în faţa lui a apărut o femeie slabă, neagră, dezbrăcată, cu părul lung, care i-a spus: “Părinte Zosima, lasă-mi mantaua să mă acopăr, ca să-ţi pot vorbi”. Părintele i-a lăsat mantaua şi s-a îndepărtat. Femeia-pusnic s-a învelit în mantaua călugărului apoi i-a vorbit: “Eu sunt Maria din Egipt”. I-a povestit toată viaţa ei, cum s-a retras în pustie de 47 de ani pentru a face pocăinţă. S-au rugat împreună “Tatăl nostru”, timp în care Maria se ridica de la pământ. Călugărul a voit să i se închine, căci o credea sfântă, dar ea a spus să nu facă aceasta, pentru că poartă cu el Sfânta Taină, pe Isus. Zosima a rămas mirat cum îi ştia numele şi că poartă cu el Sfânta Taină. Preotul a spovedit-o, a cuminecat-o şi a promis că la anul viitor, în Joia Mare, va veni iarăşi s-o împărtăşească.

În anul următor a venit întocmai cum a promis. El a văzut că ea trecea Iordanul, făcând o binecuvântare cu mâna, iar apele se retrăgeau. Ea l-a rugat să mai vină după câteva zile. Călugărul a venit, dar a găsit-o moartă. El a voit să sape o groapă pentru a o înmormânta. Fiind bătrân, nu a putut, dar a apărut un leu care a săpat groapa, purtându-se pe lângă Zosima ca un miel. După ce au îngropat-o, leul s-a îndepărtat liniştit. Din viaţa acestei sfinte putem vedea cât de mult doreşte Isus întoarcerea păcătoşilor.

Vă îndemn ca nici unul să nu rămână nespovedit şi cuminecat. Noi nu trebuie să mergem în pustiu, ci vom găsi totdeauna un preot în apropiere, care ne poate da dezlegarea şi ne pregăteşte să primim pe Isus în sufletul nostru.

O altă viaţă de penitentă este viaţa Sfintei Pelagia, o fată din Antiohia care a trăit pe la anul 390. Era foarte frumoasă şi avea mulţi curtezani. Fiind bogată, se împodobea cu tot felul de bijuterii şi stofe scumpe, atrăgând privirea celor care o întâlneau.

Episcopul Nonus a întâlnit-o şi, foarte mâhnit, s-a aruncat pe caldarâm, da cu capul de pământ şi striga: “Doamne, fii milostiv mie păcătosului. Uite cum această femeie pierde timpul să se îmbrace cu atâtea podoabe, să-şi vopsească părul, pleoapele, buzele, să cheltuiască atâţia bani pentru podoabe scumpe, parfumuri rare, brăţări, inele şi să caute atracţii păcătoase, iar eu fac atât de puţin pentru sufletul meu!”. Pelagia a rămas pe gânduri. S-a dus la biserică şi a vorbit cu episcopul, s-a spovedit, şi-a schimbat viaţa. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti şi a trăit 31 de ani într-o peşteră pe muntele Măslinilor, în post şi pocăinţă.

Închei cu cuvintele Sfântului Augustin, care zice: “Mă tem de Dumnezeu care trece pe lângă mine!”. Dumnezeu ne îndeamnă la sfinţenie oriunde am trăi şi oriunde am lucra. Harul lui Dumnezeu ne ajută permanent, să nu-i refuzăm şoapta de întoarcere şi pocăinţă, care ne duce la mântuire. Amin!