Start > Ritul latin > În ceasul ispitirii

În ceasul ispitirii

8 February 2008
1,029 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul A)

Teritoriul nemărginit al posibilului

“Din pomul cunoștinței binelui al răului nu trebuie să mănânci…” (Gen 2,17). Totul pare să fi început cu o interzicere. De aceasta era convins și Bergson, care susținea că fructul oprit reprezintă amintirea cea mai veche săpată în memoria omenirii. Sunt nefericiri în care cad chiar și marii gânditori când neglijează să citească ceea ce era mai întâi. În realitate, în versetul precedent, este scris: “Domnul Dumnezeu a dat această poruncă omului: “Tu vei putea să mănânci din toți pomii din grădină”.

Fără îndoială pe scena de la început apare Dumnezeul Legii. Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează omului aparține limbajului Legii. Totuși, mai întâi este prezentată o posibilitate mult mai amplă, și numai în al doilea rând apare o interzicere, se stabilește o limită. Trebuie să ne ferim de o imagine caricaturală a unui Dumnezeu, ispititor sau de-a dreptul crud, care, puțin sadic, pune omul în fața perspectivei seducătoare a plăcerii, pentru ca apoi s-o nege cu o interdicție crudă. Ca și cum i-ar fi spus lui Adam: “Vezi cât de frumoase sunt toate acestea? Păcat că îți sunt interzise. Ți le prezint și apoi ți le interzic…Îți dau dorința și apoi te împiedic s-o realizezi”.

Citind cu atenție relatarea din Geneză, se descoperă dimpotrivă că mai întâi este o Lege pozitivă, care permite plăcerea, bucuria. Omul a fost creat și așezat în acea grădină pentru a se bucura, pentru a fi fericit. Frontiera, limita (“nu trebuie să mănânci din pomul cunoașterii binelui și al răului”), adică Legea negativă, nu se opune bucuriei, dar o tutelează, îl canalizează spre direcția dreaptă. Bucuria nu poate fi oricare bucurie. Fericirea nu poate fi dobândită în orice fel. Tocmai pentru că vreau să ajung la fericire, trebuie să veghez cu atenție pentru a nu apuca pe o căi greșite. Rămâne, totuși, deplina legitimitate a plăcerii.

Omul nu a fost așezat pe pământ – cum se aude încă repetat pe unele amvoane pline de sudoarea unei dureri confuze – pentru a suferi. Lumea creată de Dumnezeu este bună, frumoasă (Creatorul repetă de șase ori propria apreciere ). Și conține tot ceea ce poate satisface dorințele noastre. Și noi trebuie să ne bucurăm și să-i mulțumim pentru aceasta. Totuși există o Lege, un drum pentru a ajunge la ea. Există “bariere de protecție”. Sunt limite de respectat dacă nu vrem să greșim în căutarea Binelui.

Restricția nu reprezintă o amenințare a plăcerii, un atentat la bucurie. Ea ne dă semnale de a nu ne opri pe teritoriul destul de redus al interzicerii, când nu s-a cercetat încă nici o mică parte din câmpul nemărginit al posibilităților. Satana, cu viclenia sa recunoscută, înșală pe om tocmai în acest punct. În realitate, el oferă mult mai puțin decât oferă Dumnezeu. Îl amăgește, restrânge câmpul vizual. Îl țintuiește pe Adam la gaura mizerabilă prin care poate contempla, într-ascuns, arborele interzis. Și să ne gândim că omul a primit de la Dumnezeu darul de a putea străbate o grădină imensă și să se bucure în fața unei varietăți incredibile de plante. Limita impusă de Dumnezeu este în vederea unei plenitudini.

Satana instigă să violeze frontiera, să-l sufoce pe om, înlănțuindu-l, luându-i spațiul și orizonturile. Propunerea sa de a încălca Legea este în vederea unei diminuări a omului. Negarea sa a limitelor constituie o limitare, mai mult o mutilare.

În ciuda aparențelor, adevăratul discurs “limitativ” este cel al Satanei. “Împărățiile lumii cu slava lor”, oferite de diavol lui Cristos (evanghelia de astăzi), apar derizorii față de gloria asigurată de Dumnezeu și față de perspectivele nesfârșite ale Împărăției sale. Adorarea Satanei, cultul idolilor (bunăstare economică, plăcere, succes, putere) apar mult mai apăsătoare decât “adorarea” celui credincios în fața unicului Domn. În genunchi în fața lui Dumnezeu omul se regăsește cu adevărat liber. În timp ce idolii se arată tirani cruzi. Implacabili în exigențele lor. Insuportabili în pretențiile lor. Sentimentul de frustrare și spoliere nu pune stăpânire pe om când îmbrățișează porunca lui Dumnezeu, ci când ascultă “sugestia” Adversarului.

Este o limită a consumului

Tradiția iudaică nu citește “din toți pomii grădinii tu vei putea mânca”, ci “tu va trebui să mănânci”. În loc de o concesie, ar fi vorba de un ordin. Talmudul povestește de un rabin care, pentru a lua ad litteram expresia “din toți pomii din grădină”, atunci când mergea la piață, socotea ca o datorie de a cumpăra toate fructele noi pe care le vedea. Încă și mai surprinzătoare și chiar “scandaloasă” pentru o anumită mentalitate, este un alt text talmudic conform căruia, în ziua Judecății, omul va trebui să dea cont în mod sever de toate plăcerile – pemise, se înțelege – pe care le-a refuzat. Deci, la început nu este frustrarea, ci o ofertă generoasă a tuturor fructelor vieții.

Dacă nu ne-ar fi fost dată autorizația de a mânca din toate celelalte fructe – notează comentatorul din Evul Mediu Ibn Ezra – și ar fi fost dată numai interzicerea, viața ar fi fost imposibilă. Principiul – conform observației lui J. Eisenberg și A. Abecassis, în privința cărora sunt dator pentru majoritatea acestor note – găsește aplicarea sa și în regulile societății noastre. Nu este posibil să se impună datorii, dacă nu se recunosc drepturile, sau condițiile pentru împlinirea acestor datorii. Astfel, societatea poate să-mi interzică de a fura hrana, numai dacă îmi oferă posibilitatea de a câștiga cele necesare pentru a trăi prin munca mea.

La fel, poate recunoaște libertatea mea numai dacă îmi dă mijloacele pentru a le exercita, și în același timp îi fixează limitele și modul de folosire. În perspectiva creației: interdicția se justifică și are sens exclusiv dacă este înscrisă în perspectiva darului. În mai 1968 se stabilea în mod peremptoriu că “este interzis de a interzice”. Biblia, dimpotrivă, lasă să se vadă că este permis… a interzice. Grădina Edenului trebuie să fie un loc de pace, de bunăstare, de plăcere. Și tocmai pentru aceasta există o Lege.

Omul, de aceea, chiar în condiția sa “paradisiacă”, nu este un fără-de-lege. Legea care garantează plăcerea, nu poate să fie Legea capriciului, al arbitrarului. Nu poate să fie o Lege “după plac”. Regulele pot și trebuie schimbate, dar Legea rămâne, nu poate fi pusă în discuție ca atare. Se schimbă conținuturile, dar rămâne necesitatea Legii. În locul unui Dumnezeu sadic, care se distrează să pună în încurcătură drumul omului cu un șir de interdicții, trebuie așezat Dumnezeu care oferă omului tot felul de daruri. Și Legea face parte din aceste daruri. Dacă este vreo interzicere, aceasta nu merge împotriva omului, dar împotriva a tot ceea ce ar putea să împiedice fericirea sa, să atenteze la viața sa.

Este interesant totuși de notat că prima limită impusă omului este legat de consum. Prima interzicere se referă la alimentație (chiar dacă nu este specificată natura fructului oprit). Iudaismul va înmulți interzicerile care privesc mâncărurile. A mânca echivalează cu asimilarea, transformarea în propria substanță, a o face identică cu sine. Și chiar, paralel, a se identifică cu ceea ce se mănâncă. Misticii au interpretat mereu simbolismul pomului cunoașterii Binelui și al Răului ca o pretenție absurdă din partea omului de a deveni el însuși pomul cunoașterii, sau de a deveni el însuși criteriul absolut al distingerii binelui și răului. În sfârșit, omul cultivă iluzia de “a fi ca Dumnezeu”, să ia locul lui Dumnezeu. Omul, dimpotrivă, trebuie să accepte propria limită. Are nevoie de o limită pentru a trăi. Și chiar pentru a învăța să moară.

Pentru a învinge ispitele

Câteva observații conclusive. 1 – Nu trebuie să avem obsesia diavolului, dar nici să-l ignorăm. Trebuie să credem în Dumnezeu, mai mult decât în diavol. Dar nu trebuie să subevaluăm viclenia, puterea și complicitatea acestuia din urmă.

Harul este infinit mai puternic decât răul. Dar ar fi periculos să uităm propria fragilitate.

2 – Este inutil de a ne face iluzii. În grădină vei găsi și diavolul. În deșert vei găsi și pe diavol. În rugăciune vei găsi și pe diavol. În slujirea lui Dumnezeu vei găsi și pe diavol. În post, în practicile ascetice, vei găsi și pe diavol. Adică, ori de câte ori îl vei căuta cu adevărat pe Dumnezeu, dai în mod necesar peste “concurentul” său, peste adversarul său. Dacă, de-a lungul unui drum, nu întâlnești pe Adversar, nu găsești ispita, trebuie să te îndoiești că acel drum conduce la Dumnezeu.

3 – Exorcismul cel mai eficace este cel practicat de Cristos. A face să răsune, sus, suveran, Cuvântul lui Dumnezeu.

4 – Modul cel mai sigur pentru a respinge ispitele diavolului, constă în a ne lăsa ispitiți de Dumnezeu, seduși de El. Satana nu are nici o putere asupra mea, dacă mă las “prins cu putere” de Cristos. Pentru a nu asculta alte voci, alți sufleri, trebuie să facem să răsune, în mine, Cuvântul lui Dumnezeu.

5 – …Și va fi cazul ca noi să facem unele propuneri ademenitoare.

Ce fel de solidaritate?

Paul (a doua lectură) folosește simbolismul Adam-Isus. Trebuie evitat de a schița cele două discursuri simetrice: Așa cum Adam apare într-o perspectivă negativă, astfel Cristos apare într-o dimensiune pozitivă… Va fi oportun să avem prezentă disproporția. Statura lui Cristos este infinit deasupra celei a lui Adam. Acțiunea sa salvifică merge cu mult dincolo de păcatul comis de strămoși. “Darul harului nu este ca și căderea”.

Iertarea pe care Dumnezeu mi-o acordă întrece cu îmbelșugare grămada, chiar considerabilă, a neghiobiilor mele. Mizeriile mele multe și apăsătoare nu vor reuși niciodată să umple măsura milostivirii sale, vor rămâne îndepărtate fără măsură de acea graniță…nesfârșită. Așa cum descoperă A. Seve, sfântul Paul face o dublă lectură a istoriei: pe de o parte, cea “nefericită” care a pornit de la Adam. De cealaltă parte, cea sub semnul harului dobândit de Cristos. Echivocurile unui pesimism catastrofic și ale unui optimism naiv derivă din incapacitatea de a arunca o privire unitară asupra celor două coloane. Cei ce văd numai răul peste tot, chiar dacă ar fi logici, ar trebui să observe peste tot și binele “supra abundent”. Unde este lumea păcatului și a morții, este și lumea harului care oferă cu dărnicie viața.

Și cei ce închid ochii în fața răului, pentru care nimic nu este păcat, ar trebui să fie conștienți că împărăția morții este o realitate de netăgăduit cu care trebuie să facem conturile, așa cum a făcut Cristos prin Pătimirea sa. Privirea, când este vorba de ură, de violență, de durere, de catastrofe, de nelegiuirile istoriei, este îndreptată, în același timp, asupra lui Adam și asupra lui Cristos. Paul ne învață chiar această viziune “echilibrată” a realității. Chiar și atunci când este vorba de realitatea noastră personală cea mai profundă, trebuie să considerăm dubla solidaritate care ne leagă: cea cu Adam și cea cu Cristos.

Sigur, este Cristos care ne luminează, nu Adam. Și pentru a smulge solidaritatea cu răul, trebuie întărite legăturile de solidaritate care derivă de la apartenența la trupul lui Cristos.

Ritul latin