Start > Ritul latin > Duminica I din Postul Mare (A)

Duminica I din Postul Mare (A)

8 February 2008
893 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica I-a din Post (Anul A)

Domnul Dumnezeu l-a plămădit pe om din țărână pământului și a suflat în nările lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie… Și Domnul Dumnezeu a făcut să odrăslească din pământ tot pomul plăcut la vedere și cu rod bun de mâncat și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoașterii binelui și răului… Și a văzut femeia că pomul… era de dorit pentru a da pricepere: a luat din rodul lui și a mâncat și a dat și bărbatului ei și a mâncat și el. Atunci s-au deschis ochii și a cunoscut că erau goi… (Gn 2,7-9; 3,1-7)

Timpul Postului Mare începe prin evocarea acelui eveniment petrecut în timpul primordial al istoriei, eveniment ale cărui efecte le resimte umanitatea până astăzi. Într-adevăr, omul, plămădit de Dumnezeu cu atâta grijă și delicatețe este pus să locuiască în locul cel mai plăcut al creației unde roadele unor pomi erau sursă de hrană în timp ce cele ale altor pomi erau sursă de viață și de cunoaștere. Însă toată armonia se perturbă în clipa în care omul se lasă înșelat de glasul celui care distorsionează valorile. Imaginându-și, la sugestia șarpelui, că va fi ca Dumnezeu, omul încalcă porunca Creatorului. O cunoaștere va dobândi, e drept, dar nu pe aceea care să-l facă nemuritor, ci pe aceea care îi arată că viața și cunoașterea dobândite împotriva voinței lui Dumnezeu fac din el un om gol. De atunci și până astăzi omul va simți o ruptură profundă în ființa sa, ruptură pe care sfântul Pavel o formulează astfel: îmi este ușor să vreau binele, dar nu să-l și fac, deoarece nu binele, pe care îl vreau îl fac, ci răul, pe care nu-l vreau, pe acela îl făptuiesc… Descopăr prin urmare această lege, că atunci când vreau să fac binele, mai la îndemână îmi vine păcatul… Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte? (Rm 7,19.21)

Isus a fost dus în pustiu de Duhul, ca să fie ispitit de diavol… Apropiindu-se, ispititorul i-a spus: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, spun ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iar El a răspuns: “Scris este: Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”… Atunci l-a lăsat diavolul și, iată, îngerii au venit la Isus și au început să-l slujească. (Mt 4,1-11)

Strigătul sfântului Pavel este, în fond, strigătul tuturor urmașilor lui Adam care, ca și Apostolul, au făcut aceeași constatare în ființa lor. Într-adevăr, cum să domolim în noi pornirile deșarte și dezordonate și cum să facem ca aspirația după valorile perene și împlinitoare să fie hrănită?

Evenimentul Ispitirii în pustiu conturează pentru Isus Cristos trăsăturile omului perfect echilibrat întrucât se află în perfect acord cu voința lui Dumnezeu. El nu vrea altceva decât ceea ce Dumnezeu vrea. El știe că a fi Fiu al lui Dumnezeu nu este un privilegiu de auto-satisfacție, ci acest statut cuprinde într-însul o misiune de slujire și mântuire a celor care au căzut victime glasului ispititorului. Nici pentru Isus ispitele nu au fost mai ușoare decât pentru oricare dintre noi. Postul și rugăciunea, trăirea în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu i-au adus acel echilibru al omului voit de Dumnezeu. Drept dovadă ne stă sugestia atmosferei paradisiace care încheie episodul Ispitirii lui Isus în pustiu.

Ritul latin