Este Isus cel pe care îl cunoaştem noi, cel pe care Evanghelia acestei duminici ni-l prezintă? De ce pun această întrebare? Pentru că Isus pare să nu o asculte ci să o ignore pe femeia care-i cere ajutorul. Se comportă cu ea la fel cum facem noi când vedem venind pe cineva înspre noi şi ne uităm în altă parte pentru a nu fi văzuţi şi interpelaţi. Este acesta adevăratul Isus, care-i compară pe oameni cu câinii şi astfel umileşte pe această femeie şi o cataloghează ca fiind lipsită de importanţă? Este acesta Isus? Şi ucenicii? Şi ei doreau să scape cât mai repede de această femeie. Femeia avea un motiv bine întemeiat pentru a insista la Isus. Fiica ei era bolnavă. Probabil este vorba despre o boală psihică grea care o chinuia de ani de zile şi o împiedica să trăiască deplin. Mama dorea însănătoşirea fiicei ei. Probabil că apelase şi la medici dar nu s-a găsit nimeni care să o poată ajuta cu adevărat. Femeia, cananeeancă fiind, auzise despre Isus şi despre puterea Lui de a vindeca atunci când întâlnea oameni chinuiţi de diferite boli, despre puterea Lui de a deschide noi perspective, care înainte nu erau vizibile, despre puterea de a face posibilă o schimbare radicală a vieţii. Ea mai ştia şi că Isus este evreu şi vorbeşte poporului evreu. Acest lucru însă nu o împiedică să-l interpeleze pe Isus, pentru că ea avea nevoie de ceva de la El, pentru că ea aştepta ceva de la Isus şi era sigură că Isus are ceva de dat. Mama dorea vindecarea fetei sale cu o ardoare atât de mare încât nimic nu o putea împiedica să obţină ceea ce şi-a propus.

În Evanghelia acestei duminici este vorba aşadar despre încredere şi credinţă. Mama cananeeancă dispune de o credinţă necondiţionată, o credinţă bine fondată în Isus, de aceea este atât de insistentă şi luptă pentru vindecarea fiicei ei. Iar Isus simte că se aşteaptă ceva de la El, că această femeie are o credinţă şi o încredere mare, că această femeie nu este dispusă să abandoneze până nu i se va împlini dorinţa inimii sale. Isus înţelege că trebuie să acţioneze şi de aceea îi spune: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15,28). Să poţi să-l abordezi pe Dumnezeu cu propria ta viaţă, să nu-l laşi în pace, să nu te mulţumeşti doar cu cuvinte mari şi cu consolări trecătoare înseamnă să ai încredere, să ai credinţă. Iar aici Evanghelia se transpune în viaţa noastră. Aici intră în joc încrederea şi credinţa noastră. Ajunge credinţa mea până acolo încât să-l confrunt pe Dumnezeu cu ceea ce este important în viaţa mea, cu ceea ce este esenţial pentru mine? Mă încredinţez Lui pentru ca El să facă ceva atunci când am nevoie de ajutor, când nu ştiu ce să mai fac, când necazul şi teama mă copleşesc? Mă încredinţez eu Lui Dumnezeu cu încrederea şi credinţa femeii cananeence ştiind că de la El vine ajutorul, atunci când este vorba de probleme esenţiale?

Femeia cananeeancă nu s-a înşelat mizând pe ajutorul lui Isus, chiar dacă părea că Isus nu o va ajuta. Dumnezeu i-a trezit încrederea în sufletul acestei femei şi vindecarea a fost răspunsul la încrederea pe care femeia i-a arătat-o. Această istorisire are menirea de a ne întări în vremea încercărilor. Ea ne aminteşte de faptul că Dumnezeu nu ne abandonează niciodată chiar dacă aparent părem abandonaţi. Ne aminteşte că la Dumnezeu mai este speranţă chiar şi atunci când noi nu mai găsim nici o soluţie, şi ne încurajează să ne deschidem inima în rugăciune înaintea Tatălui ceresc pentru a-i spune ce ne împovărează. Iar El ne va ajuta să ne purtăm povara şi ne va întări pe calea pe care mergem. Amin.