Deşi suntem în atmosfera Postului Mare, timp de meditaţie asupra suferinţelor Domnului nostru Isus Cristos, astăzi, în Duminica a V-a din acest timp sfânt, Biserica ne propune să reflectăm despre speranţă, viaţă, înviere.

Dacă privim istoria poporului ales, putem vedea că ea este o împletire a fidelităţii şi a infidelităţii lui faţă de alianţă, alianţă făcută cu Iahve pe muntele Sinai. Când poporul se îndepărta de Dumnezeu şi nu-şi mai punea încrederea în el, era pedepsit. Cea mai mare pedeapsă pentru el era exilul, când era nevoit să părăsească ţara promisă şi să intre sub o altă stăpânire. Departe de ţara lui, fără templu, fără cult, îşi aducea aminte de Dumnezeu şi îi implora ajutorul. Iar Dumnezeu, plin de bunătate şi iubire, îi trimitea profeţi, care trebuiau să menţină aprinsă flacăra speranţei.

Prima lectură luată din cartea profetului Ezechiel, ne arată tocmai răspunsul pe care Dumnezeu îl dă poporului care plângea în exil, un răspuns plin de speranţă, de pace şi de bucurie. Prin intermediul profetului, Dumnezeu anunţă un timp de glorie pentru Israel, un timp în care Duhul Domnului va avea un rol predominant. Şi acel timp, de care vorbeşte profetul, s-a împlinit în Isus Cristos.

Astăzi, în Evanghelia după sfântul Ioan, îl vedem pe Isus cum săvârşeşte o înviere, aceea a prietenului său Lazăr. Citind evangheliile, ne putem da seama că această înviere nu este unică; Isus l-a înviat pe tânărul din Naim, a înviat-o pe fiica lui Iair. Dar, dintre toate învierile făcute de Isus, cea a lui Lazăr are o importanţă deosebită; atât pentru faptul că i-a dat lui Isus ocazia să se proclame “învierea şi viaţa”, cât şi pentru faptul că această înviere a fost făcută cu puţin înainte de patima, moartea şi învierea sa glorioasă. Astfel, această înviere este şi o anticipare, un preludiu la învierea lui Cristos din morţi. El, care s-a proclamat “învierea şi viaţa”, va călca asupra morţii, umplând inimile apostolilor şi ale celor care l-au urmat pe drumul calvarului cu bucurie şi pace.

La începutul evangheliei, sfântul Ioan ne spune că Isus îi iubea pe Maria, Marta şi pe Lazăr. Dar cu toate acestea, aflând că Lazăr este bolnav, mai întârzie două zile. Poate ne întrebăm: dacă Isus îi era prieten şi îl iubea pe Lazăr, nu trebuia oare să se grăbească să-l vindece? Nu ştia Isus că surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, vor suferi de pe urma morţii fratelui lor ? Desigur că ştia. Dar Isus are pedagogia sa. El nu face minuni la întâmplare, dar vrea ca prin aceste fapte extraordinare să-i conducă în primul rând pe apostoli, dar şi pe ascultătorii cuvântului său, la cunoaşterea identităţii sale, la credinţa în persoana sa.

Cu toate că apostolii nu înţeleg, Isus merge în Betania. Înainte de a ajunge, Marta, care a auzit de venirea lui, i-a ieşit în întâmpinare. Acest dialog al lui Isus cu Marta ocupă un loc central în fragmentul evanghelic, deoarece acum Isus pune problema credinţei în persoana sa. Marta este convinsă că Dumnezeu Tatăl ascultă rugăciunea Fiului, crede că morţii vor învia în ziua de apoi, dar rămâne surprinsă când Isus îi spune că fratele ei va învia. Acum e momentul ales de Isus pentru a proclama învăţătura sa: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine nu va muri nicicând.” (In 11,25). Şi această învăţătură va fi confirmată, va fi întărită de învierea sa glorioasă, după suferinţa şi moartea sa. Întrebată de Cristos, Marta, asemenea lui Petru, dă o adevărată mărturie de credinţă spunând: “Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce vine în lume” (In 11,27).

Şi pe fiecare dintre noi ne întreabă Cristos: crezi tu în mine? Crezi tu că eu sunt învierea şi viaţa? Acestea sunt întrebări, sunt provocări la care trebuie să răspundem, fiecare în conştiinţa proprie şi în faţa lui Cristos.

Credinţa la care ne chemă Cristos nu este abstractă, nu este oarbă. El ne-a arătat prin cuvintele şi faptele sale că este Trimisul Tatălui care a venit în lume să ne obţină mântuirea, să ne arate iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi să ne dăruiască “viaţa”. Cristos ne promite viaţa harului, viaţa în Duhul Sfânt.

Despre această viaţă în Duhul Sfânt ne vorbeşte sfântul apostol Paul în a doua lectură. După ce prezintă opoziţia care este între “carne” şi Duh, apostolul îi îndeamnă pe credincioşii Romei să renunţe la tot ce-i rău şi să trăiască conform exigenţelor Duhului Sfânt. Aceasta va fi un semn, că aparţin lui Cristos. Iar după cum acest Duh al lui Dumnezeu l-a înviat pe Isus, le va da viaţă şi celor care cred în el. “Şi această viaţă pe care ne-o dăruieşte Isus – spune Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae - nu scade cu nimic valoarea existenţei noastre în timp, ci o asumă şi o duce la destinul ei ultim, care este viaţa veşnică”.

În acest timp al postului mare, fragmentul evanghelic al învierii lui Lazăr are o semnificaţie deosebită. Comunitatea creştină a văzut în această minune semnul profetic al misterului care se celebrează prin botez, adică trecerea de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la moartea păcatului la viaţa harului. Această semnificaţie vine din primele veacuri creştine, când acest fragment evanghelic, alături de minunea vindecării orbului din naştere şi a dialogului lui Isus cu Samariteana, constituiau o pregătire imediată a catecumenilor, adică a celor care urmau să se boteze în noaptea de Paşti.

Deşi pentru noi nu poate să mai fie o pregătire la botez, în această duminică suntem invitaţi să ne amintim de botezul nostru. Să ne amintim că prin botez noi aparţinem lui Cristos, care ne-a răscumpărat cu nepreţuitul său sânge. Această apartenenţă ne dă dreptul să fim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, fraţi cu Isus Cristos, dar avem şi datoria de a trăi conform exigenţelor Duhului Sfânt pe care l-am primit în dar la botez. Asemenea lui Lazăr, ni se adresează şi nouă Cristos: vino afară creştinule: din indiferenţa ta, din egoismul tău, din disperarea ta, din dezordinea în care trăieşti. Mărturiseşte-ţi păcatele şi îţi vei redobândi pacea, bucuria, comuniunea de viaţă cu Duhul Sfânt. El te va face capabil să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Numai întăriţi de Duhul Sfânt, vom putea deveni creştini maturi, capabili să facem faţă greutăţilor şi mentalităţilor lumii în care trăim.

În anul 1962, într-un spital din Italia a fost internată o mamă, o creştină catolică practicantă. Ea a născut trei copii şi acum îl aştepta pe al patrulea. Dar în timpul sarcinii, este atinsă de o boală care putea pune în pericol atât viaţa mamei dar mai ales cea a copilului. Fiind de profesie medic, ea ştia că va trebui să facă o alegere; ori salvează viaţa ei, ori pe cea a copilului. Înainte de naşterea copilului îi repetă soţului ei: “Dacă trebuie să alegeţi între mine şi copil, nici o ezitare, pe el să-l salvaţi!”. Copilul este salvat iar mama moare după câteva zile, cu bucuria că a ales viaţa copilului. La 24 aprilie 1995, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a ridicat-o la cinstea altarelor.

Iată un exemplu de trăire a credinţei, de respectare a voinţei lui Dumnezeu. Iată o creştină care a fost conştientă pe deplin de făgăduinţele făcute la botez şi pe care le-a reînnoit an de an în noaptea de Paşti. Această mamă a fost pusă în faţa unei alegeri şi nu a fost uşor pentru ea. Alegerea ei n-a fost o întâmplare, ci rodul unei trăiri profunde a credinţei în persoana lui Isus Cristos. Această credinţă reiese şi din mesajul pe care l-a adresat logodnicului ei înainte de căsătorie: “Cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca noua noastră familie să fie un mic Cenacol, în care Isus să domnească peste toate afecţiunile, dorinţele şi faptele noastre”.

Să ne întărim şi noi alegerea noastră de a-l urma pe Cristos. Când vom fi în noaptea de Paşti să facem mai conştienţi acea reînnoire a făgăduinţelor de la botez. Numai astfel vom putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Cristos. Numai astfel vom avea în noi acea comuniune de viaţă cu Sfânta Treime, care ne va conduce spre învierea cea din urmă şi spre fericirea veşnică.

Claudiu BORDEIANU