Start > Ritul latin > Duminica a V-a din Postul Mare

Duminica a V-a din Postul Mare

8 February 2008
557 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a V-a din Post (Anul A)

Deși suntem în atmosfera Postului Mare, timp de meditație asupra suferințelor Domnului nostru Isus Cristos, astăzi, în Duminica a V-a din acest timp sfânt, Biserica ne propune să reflectăm despre speranță, viață, înviere.

Dacă privim istoria poporului ales, putem vedea că ea este o împletire a fidelității și a infidelității lui față de alianță, alianță făcută cu Iahve pe muntele Sinai. Când poporul se îndepărta de Dumnezeu și nu-și mai punea încrederea în el, era pedepsit. Cea mai mare pedeapsă pentru el era exilul, când era nevoit să părăsească țara promisă și să intre sub o altă stăpânire. Departe de țara lui, fără templu, fără cult, își aducea aminte de Dumnezeu și îi implora ajutorul. Iar Dumnezeu, plin de bunătate și iubire, îi trimitea profeți, care trebuiau să mențină aprinsă flacăra speranței.

Prima lectură luată din cartea profetului Ezechiel, ne arată tocmai răspunsul pe care Dumnezeu îl dă poporului care plângea în exil, un răspuns plin de speranță, de pace și de bucurie. Prin intermediul profetului, Dumnezeu anunță un timp de glorie pentru Israel, un timp în care Duhul Domnului va avea un rol predominant. Și acel timp, de care vorbește profetul, s-a împlinit în Isus Cristos.

Astăzi, în Evanghelia după sfântul Ioan, îl vedem pe Isus cum săvârșește o înviere, aceea a prietenului său Lazăr. Citind evangheliile, ne putem da seama că această înviere nu este unică; Isus l-a înviat pe tânărul din Naim, a înviat-o pe fiica lui Iair. Dar, dintre toate învierile făcute de Isus, cea a lui Lazăr are o importanță deosebită; atât pentru faptul că i-a dat lui Isus ocazia să se proclame “învierea și viața”, cât și pentru faptul că această înviere a fost făcută cu puțin înainte de patima, moartea și învierea sa glorioasă. Astfel, această înviere este și o anticipare, un preludiu la învierea lui Cristos din morți. El, care s-a proclamat “învierea și viața”, va călca asupra morții, umplând inimile apostolilor și ale celor care l-au urmat pe drumul calvarului cu bucurie și pace.

La începutul evangheliei, sfântul Ioan ne spune că Isus îi iubea pe Maria, Marta și pe Lazăr. Dar cu toate acestea, aflând că Lazăr este bolnav, mai întârzie două zile. Poate ne întrebăm: dacă Isus îi era prieten și îl iubea pe Lazăr, nu trebuia oare să se grăbească să-l vindece? Nu știa Isus că surorile lui Lazăr, Marta și Maria, vor suferi de pe urma morții fratelui lor ? Desigur că știa. Dar Isus are pedagogia sa. El nu face minuni la întâmplare, dar vrea ca prin aceste fapte extraordinare să-i conducă în primul rând pe apostoli, dar și pe ascultătorii cuvântului său, la cunoașterea identității sale, la credința în persoana sa.

Cu toate că apostolii nu înțeleg, Isus merge în Betania. Înainte de a ajunge, Marta, care a auzit de venirea lui, i-a ieșit în întâmpinare. Acest dialog al lui Isus cu Marta ocupă un loc central în fragmentul evanghelic, deoarece acum Isus pune problema credinței în persoana sa. Marta este convinsă că Dumnezeu Tatăl ascultă rugăciunea Fiului, crede că morții vor învia în ziua de apoi, dar rămâne surprinsă când Isus îi spune că fratele ei va învia. Acum e momentul ales de Isus pentru a proclama învățătura sa: “Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine nu va muri nicicând.” (In 11,25). Și această învățătură va fi confirmată, va fi întărită de învierea sa glorioasă, după suferința și moartea sa. Întrebată de Cristos, Marta, asemenea lui Petru, dă o adevărată mărturie de credință spunând: “Da, Doamne, eu cred că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce vine în lume” (In 11,27).

Și pe fiecare dintre noi ne întreabă Cristos: crezi tu în mine? Crezi tu că eu sunt învierea și viața? Acestea sunt întrebări, sunt provocări la care trebuie să răspundem, fiecare în conștiința proprie și în fața lui Cristos.

Credința la care ne chemă Cristos nu este abstractă, nu este oarbă. El ne-a arătat prin cuvintele și faptele sale că este Trimisul Tatălui care a venit în lume să ne obțină mântuirea, să ne arate iubirea lui Dumnezeu față de noi oamenii și să ne dăruiască “viața”. Cristos ne promite viața harului, viața în Duhul Sfânt.

Despre această viață în Duhul Sfânt ne vorbește sfântul apostol Paul în a doua lectură. După ce prezintă opoziția care este între “carne” și Duh, apostolul îi îndeamnă pe credincioșii Romei să renunțe la tot ce-i rău și să trăiască conform exigențelor Duhului Sfânt. Aceasta va fi un semn, că aparțin lui Cristos. Iar după cum acest Duh al lui Dumnezeu l-a înviat pe Isus, le va da viață și celor care cred în el. “Și această viață pe care ne-o dăruiește Isus – spune Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae - nu scade cu nimic valoarea existenței noastre în timp, ci o asumă și o duce la destinul ei ultim, care este viața veșnică”.

În acest timp al postului mare, fragmentul evanghelic al învierii lui Lazăr are o semnificație deosebită. Comunitatea creștină a văzut în această minune semnul profetic al misterului care se celebrează prin botez, adică trecerea de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, de la moartea păcatului la viața harului. Această semnificație vine din primele veacuri creștine, când acest fragment evanghelic, alături de minunea vindecării orbului din naștere și a dialogului lui Isus cu Samariteana, constituiau o pregătire imediată a catecumenilor, adică a celor care urmau să se boteze în noaptea de Paști.

Deși pentru noi nu poate să mai fie o pregătire la botez, în această duminică suntem invitați să ne amintim de botezul nostru. Să ne amintim că prin botez noi aparținem lui Cristos, care ne-a răscumpărat cu neprețuitul său sânge. Această apartenență ne dă dreptul să fim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, frați cu Isus Cristos, dar avem și datoria de a trăi conform exigențelor Duhului Sfânt pe care l-am primit în dar la botez. Asemenea lui Lazăr, ni se adresează și nouă Cristos: vino afară creștinule: din indiferența ta, din egoismul tău, din disperarea ta, din dezordinea în care trăiești. Mărturisește-ți păcatele și îți vei redobândi pacea, bucuria, comuniunea de viață cu Duhul Sfânt. El te va face capabil să-l iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău. Numai întăriți de Duhul Sfânt, vom putea deveni creștini maturi, capabili să facem față greutăților și mentalităților lumii în care trăim.

În anul 1962, într-un spital din Italia a fost internată o mamă, o creștină catolică practicantă. Ea a născut trei copii și acum îl aștepta pe al patrulea. Dar în timpul sarcinii, este atinsă de o boală care putea pune în pericol atât viața mamei dar mai ales cea a copilului. Fiind de profesie medic, ea știa că va trebui să facă o alegere; ori salvează viața ei, ori pe cea a copilului. Înainte de nașterea copilului îi repetă soțului ei: “Dacă trebuie să alegeți între mine și copil, nici o ezitare, pe el să-l salvați!”. Copilul este salvat iar mama moare după câteva zile, cu bucuria că a ales viața copilului. La 24 aprilie 1995, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a ridicat-o la cinstea altarelor.

Iată un exemplu de trăire a credinței, de respectare a voinței lui Dumnezeu. Iată o creștină care a fost conștientă pe deplin de făgăduințele făcute la botez și pe care le-a reînnoit an de an în noaptea de Paști. Această mamă a fost pusă în fața unei alegeri și nu a fost ușor pentru ea. Alegerea ei n-a fost o întâmplare, ci rodul unei trăiri profunde a credinței în persoana lui Isus Cristos. Această credință reiese și din mesajul pe care l-a adresat logodnicului ei înainte de căsătorie: “Cu ajutorul și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vom face tot ce ne stă în putință pentru ca noua noastră familie să fie un mic Cenacol, în care Isus să domnească peste toate afecțiunile, dorințele și faptele noastre”.

Să ne întărim și noi alegerea noastră de a-l urma pe Cristos. Când vom fi în noaptea de Paști să facem mai conștienți acea reînnoire a făgăduințelor de la botez. Numai astfel vom putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Cristos. Numai astfel vom avea în noi acea comuniune de viață cu Sfânta Treime, care ne va conduce spre învierea cea din urmă și spre fericirea veșnică.

Claudiu BORDEIANU

Ritul latin