Predici

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Creaţiei, imediat după facerea lumii, pământul “era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fc.1:2). Primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu, după crearea lumii a fost lumina. “Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”(Fc. 1:3).

De ce avem nevoie de lumină? Fără lumină 90 la sută din simţurile noastre ar dispărea. Fără lumină, sau percepţia ei prin intermediul ochilor, nu am şti unde ne aflăm, în ce direcţie să mergem, nu putem înţelege cu exactitate ce se petrece în jurul nostru. Fără lumină suntem dezorientaţi, confuzi, neajutoraţi. Este adevărat că nevăzătorii compensează o parte din informaţii prin auz, miros şi pipăit, dar nu în totalitate.

Cam aşa se petreceau lucrurile şi cu neamul lui Israel înainte de venirea lui Hristos. Ei se aflau în întunericul necunoaşterii şi al greşelii, goi, fără apărare împotriva atacurilor Satanei, iar lumina dumnezeirii se pogora la ei doar prin ghicitură, prin proorocii insuflaţi de Duhul Sfânt. Aveau nevoie de lumina plină a Duhului pentru a putea percepe mai bine, pentru a putea vedea cu adevărata realitate din jurul lor.

Vedem în evanghelia de azi un orb, pe numele său Bartimeu, care, spune evanghelia, şedea lângă drum, cerşind. Şi stând el acolo aude dintr-o dată mulţime mare de oameni. Vă închipuiţi zarva care se făcea când o personalitate precum Isus, care avea deja faima facerii de minuni, trecea printr-o localitate. Cu simţurile sale limitate, el însă nu putea percepe ce se întâmplă. El auzea doar gălăgie. Avea nevoie ca altcineva, cu vedere, să-i spună ce se întâmplă.

Un nevăzător nu percepe culorile, el percepe doar formele obiectelor. La fel iudeii Vechiului Testament nu percepeau decât forma Legii, învelişul ei exterior, nu-i pătrundeau nuanţele, adevăratele înţelesuri ale Cuvântului Lui Dumnezeu. Ei trăiau în întuneric, închistaţi în formalismul Legii, a căror robi sunt, unii dintre ei, până în zilele noastre. Fiind orbiţi prin alunecarea în păcat, aveau nevoie de călăuze spre Dumnezeu, pe Care, prin îndepărtare nu-L mai cunoşteau. Aceştia au fost în Vechiul Testament proorocii, care luminaţi de Duhul Sfânt îndrumau poporul ales pe calea către Dumnezeu, vestind venirea lui Hristos, Mesia, Izbăvitorul.

Unii dintre iudei au avut urechi de auzit, au înţeles şi au ajuns la Hristos, ca şi orbul din evanghelia de astăzi. Bartimeu auzise despre Isus că este un izbăvitor al bolii, de aceea la auzul numelui său începe să strige după El: “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. În ciuda protestelor ucenicilor şi al mulţimii, el continua să strige tot mai tare “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”, “Isuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Avea în el o credinţă atât de mare, o încredere absolută în El, încât Nimic nu-l putea opri.

De aceeaşi credinţă a fost mânat şi în Vechiul Testament Iosua Navi, în bătălia cu amoreii. Spune Scriptura: “a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: “Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. [...] Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi în care Domnul să asculte aşa glasul omului; că Domnul lupta pentru Israel.” (Iosua 10:12-14.)

Ce se întâmplă la strigătul lui Iosua către Dumnezeu? Soarele se opreşte pe cer. De la Galileo Galilei încoace cu toţii ştim însă că nu Soarele se învârteşte în jurul Pământului ci invers; iar apusul şi răsăritul Soarelui sunt datorate mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale. Aceasta înseamnă că Pământul, câtă vreme a durat lupta, nu s-a mai rotit. Pentru cei care ştiu fizică, acesta este un fapt cu totul excepţional. Ei ar spune că datorită legilor inerţiei, tot ce s-ar fi aflat pe suprafaţa pământului ar fi zburat practic în cosmos! Cu toate acestea Iosua îşi continuă liniştit bătălia, nimic nu este clintit de pe pământ, viaţa curge normal, deşi planeta nu se mai rotea.

Cum este aceasta posibil? Doar ştim că nu putem eluda principiile mecanicii. Adevărat pentru noi, dar Cel Care poate este Cel care le-a creat. El, Creatorul lumii este Singurul Care poate trece dincolo de firesc, poate ignora legile firii, poate face, cum spunem în limbaj comun minuni.

Deci la strigătul lui Iosua Navi soarele se opreşte pe cer. Ce se întâmplă la strigătul lui Bartimeu? Ne spune Scriptura: Isus, Soarele dreptăţii, se opreşte şi îi ascultă o rugăciune simplă, rostită cu credinţă: “Doamne, să văd!”. Credinţa este elementul principal în această frază. Căci fără credinţă, Isus nu a făcut minuni. Isus nu este un magician care îndeplineşte dorinţe cu un hocus-pocus şi o baghetă magică. Minunile sale nu sunt făcute în vânt, la un capriciu muritor, ci ele au toate un scop, iar scopul este întoarcerea către El. Vedem din păcate şi azi creştini care vin la Biserică nu pentru a se uni cu Hristos, ci pentru a beneficia, cum spune un teolog contemporan de osursă inepuizabilă de bunătăţi: dă-mi Doamne salar, o maşină mai bună, şi, dacă se poate să moară şi capra vecinului!

Lucrurile însă nu stau aşa. Încă de la căderea protopărinţilor noştri dorinţa lui Dumnezeu este să ne întoarcem la El ca fii iubitori, să ne putem bucura de dragostea Sa părintească. El opreşte soarele pe cer nu în van, ci pentru că Iosua l-a rugat cu credinţă, şi pentru că ştia că Iosua va duce înainte neamul lui Israel pe drumul mântuirii. La fel dă vederea Lui Bartimeu ca acesta să-L vadă în slava sa, şi să fie mărturie mulţimii, şi nouă peste secole, că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu care poate face minuni, că Lui I se supun toate, că El este Stăpânul, venit să ne mântuiască. Iată când Hristos apare “Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte”.(Lc. 7:22)

Bartimeu primeşte azi vederea ca să înţelegem că doar Hristos ne poate da vederea Sa, cunoaşterea Sa. Fără Hristos Dumnezeu ne era departe, în afara câmpului nostru vizual. Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om ca noi să-l cunoaştem pe Dumnezeu “faţă către faţă”. El este împlinirea dorinţei strămoşilor care strigau: “Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează, luminează-ţi faţa peste noi şi ne miluieşte” (Ps. 66, 1). El este Soarele, El este Lumina, fără Hristos toată strădania noastră nu este nimic, praf în vânt, aramă sunătoare şi chimval răsunător (1Cor.13:1). Viaţa noastră, strădania noastră este goală, fără conţinut. Spune psalmistul: “întru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps.35:9). Doar în Hristos toate se luminează, se deschid, toate se umplu de miez.

“Dacă umblăm întru lumină, spune Sf. Apostol Ioan, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Isus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”(1In. 1:7)

Fără lumina adusă de Hristos nu numai că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, dar nu putem să-l vedem nici pe celălalt de lângă noi. Îl auzim, îl pipăim, îl mirosim, dar nu-l vedem. Deci cunoaşterea lui nu este deplină. Iar fără cunoaştere comuniunea nu este desăvârşită. Avem nevoie de lumina cunoştiinţei ca să-l putem vedea plenar, aşa cum a fost făcut de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. În strălucirea iubirii nu-l mai vedem cu răutate, pizmă, sau pasiune, ci îl vedem ca pe aproapele nostru, ca pe un frate în Hristos, un partener la mântuire. Doar în Hristos îndeplinim cu adevărat cuvântul Scripturii, doar atunci începem să percepem, în lumina harului, adevărata învăţătură spre mântuire.

Un orb din naştere nu ştie cum este lumina, pentru că nu a simţit-o niciodată. De aceea poate nici nu şi-o doreşte foarte mult. Nu ştie cu adevărat ce pierde. Dar unul care a văzut, şi apoi a pierdut vederea, acela toată viaţa va tânji după ea.

Noi creştinii nu suntem orbi din naştere, pentru că am primit Lumina odată cu taina Sf. Botez, dar ne-am îndepărtat de ea. Orice răutate, orice păcat, fie el doar cu gândul, ne întunecă vederea acesteia. Cu cât greşim mai mult, cu atât oglinda sufletului devine fumurie şi se opacizează. Nu mai putem vedea şi trăim în întuneric. Iar încet, cu cât înaintăm în timp şi în păcat, începem să uităm şi parcă nici nu mai ştim cum era lumina, sau dacă a fost vreodată. Dar dorinţa rămâne ascunsă în noi, pentru că suntem icoane ale Luminii, şi icoana tinde mereu spre prototip, spre modelul perfect după care a fost creat.

În viaţa noastră sunt multe ispite care ne îndepărtează de la calea adevărată către Dumnezeu. “Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos “(Ef. 5:14) spune Sf. Apostol Pavel! Trebuie mereu să ne întoarcem pe cărarea mântuirii. Dacă ne vom rătăci, să ne folosim de călăuze, preoţii Bisericii, ca să găsim din nou direcţia bună. Sfinţiţii slujitori poartă cu ei lumina care vă va readuce acasă.. Nu vă lăsaţi furaţi de lumina palidă de neon a lumii moderne, nici de lămpioanele atrăgătoare ale sectelor şi ale altor credinţe. Nu aceasta este Lumina. Aprindeţi un bec chiar de 500 de waţi în plină zi şi veţi înţelege diferenţa. “Ia seama, spune Evanghelia, ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (In. 11:35) Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa spune Hristos! NU există alta!

Spre Lumina cea în trei străluciri a Slavei Sfintei Treimi, predată nouă în Biserica Ortodoxă, trebuie să tânjim şi noi, în truda noastră spre mântuire. Aici să ne rugăm împreună, cu faţa spre Răsărit, ca Hristos, Soarele Dreptăţii, să ne scoată din întunericul neştiinţei, ca să înţelegem voia lui şi să o îndeplinim. Şi orbecăind în bezna păcatului să ne mâne speranţa că odată vom auzi glasul care ne întinde o mână şi spune: “Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.” (Mc. 10:49) Amin.

dc. Vasile Tudora Ritul bizantin