Persistă în timp istoria celor care în numele lui Isus s-au dedicat leproşilor. Ne amintim de figura sărăcuţului din Assisi, cu actul său răvăşitor de a îmbrăţişa un lepros, ne gândim la apostolii leproşilor, la catolicul Raul Follereau şi la protestantul dr. Albert Scweitzer, la părintele Damian şi la toţi misionari şi misionarele care îşi oferă serviciile lor leproşilor răspândiţi în întreaga lume. Naaman, un general din Siria, lovit de lepră, a făcut un drum lung pentru a se închina profetului Eliseu şi a obţine însănătoşirea. Profetul îi porunci să se spele de mai multe ori în Iordan şi lepra dispăru: Naaman înţelese că însănătoşirea era opera Dumnezeului lui Israel, şi, pentru a-şi demonstra recunoştinţa, întors în Siria, oferii sacrificii Dumnezeului lui Israel.

Însănătoşirea celor zece leproşi ne este prezentată de Evanghelie. Isus îi întâlni într-un sat după ce a traversat Samaria. Evreii şi Samaritenii respectau legea izolării scrisă în Scriptură. Leproşi de la depărtare strigară pentru a atrage atenţia lui Isus: “Ai milă de noi!” Isus îi ascultă şi îi trimise numaidecât la preoţi, după cum spunea legea, pentru a constata însănătoşirea lor şi pentru a fi admişi în viaţa civilă. Mergând pe drum conform cuvântului lui Isus, s-au însănătoşit, dar numai unul “s-a mântuit”; numai samariteanul simte nevoia de a se întoarce la Isus pentru ai mulţumi şi se aruncă la picioarele sale, recunoscând în El prezenţa lui Dumnezeu. Isus subliniază : “Nu toţi s-au însănătoşit ? Ceilalţi unde sunt? În afară de acest străin nimeni nu s-a întors să-i mulţumească lui Dumnezeu?” Unul singur face excepţie, un samaritean, un străin care trăieşte la marginea poporului ales, aproape un păgân!

Este o imagine a ingratitudinii umane faţă de Dumnezeu şi favorurile pe care el le oferă. Când cineva se gândeşte că fiecare lucru i se cuvine, foarte dificil îşi deschide inima să spună mulţumesc, în timp ce, celui umil cu inima nu-i este greu să constate că totul îi este dăruit în continuu.

Nu ajunge să mulţumim că am fost creaţi, ci trebuie chiar mai mult să mulţumim că am fost răscumpăraţi, că Atotputernicul ne-a devenit prieten, Creatorul ne-a devenit Tată, ne-am făcut părtaşi la natura sa divină. Putea Dumnezeu să facă mai mult de atât pentru noi? Şi cu toate aceste foarte rar ne oprim să-i mulţumim. Trebuie să fim foarte atenţi la cum îi mulţumim pentru harurile cu care Dumnezeu ne înconjoară viaţa noastră, şi trebuie să ne amintim toate manifestările de iubire ale lui Dumnezeu faţă de noi.

Evanghelia de azi, ni-l arată pe Isus îndurerat din cauza ingratitudinii. Tocmai aceste ingratitudini ale oamenilor,reprezintă unul din motivele marilor suferinţe ale Inimii lui Isus şi Mariei: nimic nu produce mai multă suferinţă decât o iubire necorespunzătoare. Cuvântul “mulţumesc” nu este doar un cuvânt, ci este un gest. Pentru Evrei nu există un cuvânt care să exprime în mod formal “mulţumescul”; a mulţumi înseamnă a spune tuturor cât de mare şi bun este Domnul. Ai mulţumi înseamnă a binecuvânta pe Dumnezeu, ai cânta minunile, ai lăuda operele. “Nu s-a găsit cine să se întoarcă să-i dea mărire lui Dumnezeu, în afară de acest străin? Şi îi spuse: Ridică-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17)

Cronicile din ultimi ani sunt mereu aprinse asupra unei drame şi asupra unei ruşini: drama străinilor care apar pe trotuarele din oraşele noastre, umiliţi şi uneori precipitaţi în disperare, în criminalitate; şi drama crudă a rasismului. Personajele străine din Scriptură la care putem medita astăzi sunt două: înaltul oficial din Siria Naaman, care nu doar că este însănătoşit, dar care se şi converteşte acceptând umilinţa şi mântuirea. “Acum ştiu că nu este Dumnezeu pe tot pământul, dacă nu este în Israel“. Al doilea este un samaritean, străin şi lepros; deci marginalizat şi sărac. Pentru a înţelege zidul de dispreţ care îl înconjura ca şi samaritean, este de ajuns să evocăm acel text foarte dur al lui Sirah din sec. II î.C: “Stupidul popor ce locuieşte în Samaria nu este nici măcar un popor” (Isus Sirah 50, 25-26). Leprosul Samaritean însănătoşit este unicul care se întoarce să-i mulţumească lui Isus. Acel lepros crede pe deplin, se întoarce să laude şi să aducă mărire lui Dumnezeu, adică să-şi mărturisească solemn credinţa sa în Cristos mântuitorul. De aceea, dacă toţi s-au însănătoşit, unul singur a fost mântuit de credinţă(“credinţa ta te-a mântuit!“). Dacă toţi s-au curăţat, adică s-au eliberat de boală şi de toate consecinţele impurităţii, pe care boala le crea faţă de cult şi de viaţa civilă, unul singur, însă, samariteanul, “s-a mântuit”.

după pr. Angelo Vigano