Start > Ritul latin > Dar ce fel de discursuri sunt acestea?

Dar ce fel de discursuri sunt acestea?

17 January 2008
523 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a de peste an (Anul A)

Aștept în biserică pe cineva…

Sper ca numai astăzi să intre în biserică cel puțin unul care, după ce a ascultat anumite discursuri, să se întrebe, perplex: Dar unde am nimerit? Da, cineva care, preocupat ca atâția alții, să se oprească, să fie considerat, să cucerească poziții de prestigiu, să fie de valoare, aude o exortație de acest gen: Căutați dreptatea… Căutați umilința. Și intuiește că umilința nu este o floare exotică de admirat cine știe unde (cel puțin în câteva mănăstiri unde cineva se mai dedică la cultivarea ei depășită), ci un produs de fabricat la propriu, chiar dacă nu este apreciată nici cotată la bursa de valori a lumii actuale – incluse fiind anumite sectoare ale creștinismului.

Și își dă seama că “a căuta dreptatea” nu înseamnă a protesta, în general, împotriva atâtor nedreptăți care explodează în lume, ci o datorie personală concretă, care începe din casa proprie. Mai ales cauza nedreptății să implice o dăruire pasionată, disponibilitatea de a plăti prețul relativ, măcar în termeni de persecuții, care trebuie să fie motivul bucuriei (“fericiți cei prigoniți din cauza dreptății…”). Unul care a studiat dreptul, a ajuns la o condiție socială importantă, frecventează persoane importante, are prieteni de rang înalt, și ascultă pe Paul care face, cu o plăcere evidentă, un fel de recensământ al membrilor comunității: “Nu mulți dintre voi sunt înțelepți…nu mulți puternici… nu mulți nobili…”

Sper să găsească onestitatea de a comenta: Ce fel de companie este aceasta! Și aude vorbindu-se despre un Dumnezeu care alege ceea ce este slab, lipsit de noblețe, disprețuit, ceea ce nu valorează. Sper să reușească să tragă concluzia: Sunt gusturi cel puțin un pic stranii… Unul care s-a obișnuit să amintească în toate ocaziile: Eu sunt cineva prin mine însumi. Și să i se întâmple un astfel de avertisment: Cine se laudă în Domnul să se laude! Sper să aibă cel puțin curajul de a gândi: Mare ispravă…

Unul obișnuit să-i considere norocoși pe cei care adună bani și succes, fac o carieră strălucită, sunt aclamați de mulțimi, dețin puterea, se gândesc înainte de toate la interesele proprii, se fac respectați, știu să se bucure de viață. Și ia cunoștință că sunt proclamați fericiți cei săraci cu duhul, cine are o inimă curată, cei ce plâng, cei care nu sunt violenți, cei care sunt mișcați la inimă de mizeria aproapelui… Unul care nu se mai miră atât dacă face de acum schimburi de afaceri bune ajutând țărilor sărace cu furnizarea regulată și bogată de arme – natural eficiente, și aude proclamarea: Fericiți sunt cei ce răspândesc pacea. Unul care se supără ușor, nu tolerează criticile, nici atât ofensele, se apără cu dinții și unghiile ca nu cumva cineva să îndrăznească să întunece strălucirea monumentului său, să pună în discuție infailibilitatea ideilor sale, și aude de pe buzele preotului un astfel de mesaj: Fericiți sunteți voi când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vă vor vorbi de rău din cauza mea. Bucurați-vă și tresăltați… Chiar cred că un astfel de om să fie cu creierul afectat de o bănuială: Dar acest Isus cred că era un utopic. Nu avea picioarele pe pământ. Viața reală este altceva.

Lucruri din altă lume

Nu vreau să scandalizez pe nimeni. Dar un astfel de individ îmi place foarte mult. Mult mai mult decât ascultătorii obișnuiți distrați și dezamăgiți, care nu se mai schimbă, absorb fără răsuflare cele mai mari paradoxuri evanghelice, primesc loviturile cele mai dure ale Cuvântului lui Dumnezeu fără cea mai mică tresărire a feței, se expun fără a trăda cea mai mică emoție la loviturile incredibile ale fericirilor evanghelice. Personal m-aș simți satisfăcut, aș avea siguranța că predica mea a nimerit la țintă, dacă cel puțin o persoană și-ar da seama că aceste lucruri sunt dintr-o altă lume. Că lumea prezentată de Isus este o lume răsturnată Că realitatea evangheliei nu are nimic cu realitatea așa cum o vedem noi. Că perspectivele Împărăției sunt exact opuse față de punctele noastre de vedere, față de mentalitatea noastră, față de vicleniile, prudențele și diplomațiile noastre.

Că Discursul de pe Minte recurge la o gramatică și la o logică care nu respectă nimic din regulile noastre obișnuite pe care le-am supt cu laptele mamei. Că – așa cum lasă de înțeles Paul – nu este posibilă manipularea Cuvântului lui Dumnezeu până a-l face acceptabil, “rațional” după criterii umane, omogen cu înțelepciunea umană. Că este ridicol, chiar absurd, în fața exigențelor Împărăției lui Dumnezeu, să facem pe filozofii, să ne bazăm pe oameni care contează, sau să ne bazăm pe cei puternici. Da, este mult mai bun cel care trece din surpriză în surpriză, chiar protestează (“nu este posibil”, “sunt lucruri nebunești”, “așa nu se mai poate”, “trebuie să judecăm”), decât unele atitudini de inerție și indiferență. Sunt credincioși care socotesc toate ca lucruri scontate, știute, normale, nu găsesc nimic ciudat din cele ce sunt vestite de la amvon. Sunt perfect de acord. Se feresc de a pune în discuție lucrurile pe care le aud (pe care le-au auzit de sute de ori). Dar apoi, în viața lor, totul continuă ca și cum n-ar fi fost nimic.

Insist. M-aș mulțumi cu unul care ar fi serios atins de îndoială și ar admite: Nu este normal… Necazul unui stil prea creștin constă în a crede că este normal ceea ce de fapt nu este. Cu consecința că o anumită normalitate reprezintă practic negarea noutății evanghelice tulburătoare. Obișnuința cu Cuvântul nu este același lucru cu familiaritatea. Dezamăgirea nu vrea să însemne desigur primire. Lipsa reacției nu este sinonimă cu docilitatea. Este preferabilă perplexitatea unei “imperturbabilități”. Înțelege mai mult unul care mărturisește că… nu înțelege, nu reușește să încadreze anumite lucruri cu exigențele vieții reale, decât unul care le socotește scontate. Este mai bun unul care fuge, decât unul care… nu observă nici măcar pericolul. Mă simt mult mai încurajat de unul care clatină din cap, decât de o atitudine generală de indolență generală.

Teama de a se apropia?

Mi se pare că cheia decisivă a lecturii Discursului de pe Munte în general și a Fericirilor în special, se găsește în acea notă: “…s-au apropiat discipolii săi”. Trebuie să nu avem teamă de a ne apropia de Învățătorul. Fericirile presupun distanțarea, separarea de un anumit tip de mentalitate, de obiceiuri, de logică. Isus, într-un anume sens, vorbește la urechi după ce ne-a luat de o parte. Vrei să auzi un cuvânt diferit? Dorești să experimentezi o fericire diferită? Vrei să încerci să cauți fericirea pe un tărâm necercetat, unde nu se hazardează nimeni?

Fericirile nu derivă dintr-o experiență umană. Nu sunt rodul unei cercetări umane. Sunt darul lui Dumnezeu. Reprezintă o posibilitate oferită de El. Constituie secretul său. Secretul fericirii lui Dumnezeu. Fără îndoială, toți oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri și moduri greșite. Toți se înghesuie în aceleași locuri. Nu se îndoiesc că sunt și alte căi, că există și alte posibilități. Cristos propune o fericire diferită, neobișnuită, surprinzătoare să spunem și dificilă, dar nu de aceea mai puțin reală.

Totul constă în a ne apropia. Totul constă în a lăsa să ni se spună un cuvânt la ureche. El ne propune voința de a păși. Fericirile nu sunt un mesaj pentru cei instalați în bunăstare, în confort, în reușită. Dumnezeu îi spune lui Abraham: “Umblă în prezența mea” (Gn 17,1). Apropierea, totuși, presupune, în afara voinței de a asculta și de a merge, și disponibilitatea de a încerca aventura, de a deveni loc, laborator unde se realizează experimentul. Fericirile, pentru cine le ia în serios, le întrupează, le trăiește, devin o demonstrație, în folosul “mulțimii”, care ocupă văile muntelui și se menține prudent la distanță, de credibilitatea utopiei creștine.

În această perspectivă, iese în relief prima fericire, cea care se referă la săraci (care este subliniată și de Psalmul responsorial). Dumnezeu se adresează celor care “nu au”, pentru a-i face de rușine pe cei bogați, pe cei înțelepți, puternici, pentru a ne face să înțelegem că am intrat într-o lume de valori noi, care fac să pălească celelalte (suntem în linia cuvintelor din Sofonia și ale lui Paul, care se complace pentru că se verifică planul lui Dumnezeu care se actualizează grație predominării în comunitate a oamenilor “de nimic”). Da, am intrat într-o lume nouă, o lume răsturnată. Dumnezeu spune da acelora cărora alții le spun nu. Dumnezeu se felicită pentru nașterea noastră, pentru venirea noastră într-o lume nouă (iată sensul adevărat al cuvântului “a se apropia”).

Ritul latin