Predici

Aştept în biserică pe cineva…

Sper ca numai astăzi să intre în biserică cel puţin unul care, după ce a ascultat anumite discursuri, să se întrebe, perplex: Dar unde am nimerit? Da, cineva care, preocupat ca atâţia alţii, să se oprească, să fie considerat, să cucerească poziţii de prestigiu, să fie de valoare, aude o exortaţie de acest gen: Căutaţi dreptatea… Căutaţi umilinţa. Şi intuieşte că umilinţa nu este o floare exotică de admirat cine ştie unde (cel puţin în câteva mănăstiri unde cineva se mai dedică la cultivarea ei depăşită), ci un produs de fabricat la propriu, chiar dacă nu este apreciată nici cotată la bursa de valori a lumii actuale – incluse fiind anumite sectoare ale creştinismului.

Şi îşi dă seama că “a căuta dreptatea” nu înseamnă a protesta, în general, împotriva atâtor nedreptăţi care explodează în lume, ci o datorie personală concretă, care începe din casa proprie. Mai ales cauza nedreptăţii să implice o dăruire pasionată, disponibilitatea de a plăti preţul relativ, măcar în termeni de persecuţii, care trebuie să fie motivul bucuriei (“fericiţi cei prigoniţi din cauza dreptăţii…”). Unul care a studiat dreptul, a ajuns la o condiţie socială importantă, frecventează persoane importante, are prieteni de rang înalt, şi ascultă pe Paul care face, cu o plăcere evidentă, un fel de recensământ al membrilor comunităţii: “Nu mulţi dintre voi sunt înţelepţi…nu mulţi puternici… nu mulţi nobili…”

Sper să găsească onestitatea de a comenta: Ce fel de companie este aceasta! Şi aude vorbindu-se despre un Dumnezeu care alege ceea ce este slab, lipsit de nobleţe, dispreţuit, ceea ce nu valorează. Sper să reuşească să tragă concluzia: Sunt gusturi cel puţin un pic stranii… Unul care s-a obişnuit să amintească în toate ocaziile: Eu sunt cineva prin mine însumi. Şi să i se întâmple un astfel de avertisment: Cine se laudă în Domnul să se laude! Sper să aibă cel puţin curajul de a gândi: Mare ispravă…

Unul obişnuit să-i considere norocoşi pe cei care adună bani şi succes, fac o carieră strălucită, sunt aclamaţi de mulţimi, deţin puterea, se gândesc înainte de toate la interesele proprii, se fac respectaţi, ştiu să se bucure de viaţă. Şi ia cunoştinţă că sunt proclamaţi fericiţi cei săraci cu duhul, cine are o inimă curată, cei ce plâng, cei care nu sunt violenţi, cei care sunt mişcaţi la inimă de mizeria aproapelui… Unul care nu se mai miră atât dacă face de acum schimburi de afaceri bune ajutând ţărilor sărace cu furnizarea regulată şi bogată de arme – natural eficiente, şi aude proclamarea: Fericiţi sunt cei ce răspândesc pacea. Unul care se supără uşor, nu tolerează criticile, nici atât ofensele, se apără cu dinţii şi unghiile ca nu cumva cineva să îndrăznească să întunece strălucirea monumentului său, să pună în discuţie infailibilitatea ideilor sale, şi aude de pe buzele preotului un astfel de mesaj: Fericiţi sunteţi voi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vă vor vorbi de rău din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi… Chiar cred că un astfel de om să fie cu creierul afectat de o bănuială: Dar acest Isus cred că era un utopic. Nu avea picioarele pe pământ. Viaţa reală este altceva.

Lucruri din altă lume

Nu vreau să scandalizez pe nimeni. Dar un astfel de individ îmi place foarte mult. Mult mai mult decât ascultătorii obişnuiţi distraţi şi dezamăgiţi, care nu se mai schimbă, absorb fără răsuflare cele mai mari paradoxuri evanghelice, primesc loviturile cele mai dure ale Cuvântului lui Dumnezeu fără cea mai mică tresărire a feţei, se expun fără a trăda cea mai mică emoţie la loviturile incredibile ale fericirilor evanghelice. Personal m-aş simţi satisfăcut, aş avea siguranţa că predica mea a nimerit la ţintă, dacă cel puţin o persoană şi-ar da seama că aceste lucruri sunt dintr-o altă lume. Că lumea prezentată de Isus este o lume răsturnată Că realitatea evangheliei nu are nimic cu realitatea aşa cum o vedem noi. Că perspectivele Împărăţiei sunt exact opuse faţă de punctele noastre de vedere, faţă de mentalitatea noastră, faţă de vicleniile, prudenţele şi diplomaţiile noastre.

Că Discursul de pe Minte recurge la o gramatică şi la o logică care nu respectă nimic din regulile noastre obişnuite pe care le-am supt cu laptele mamei. Că – aşa cum lasă de înţeles Paul – nu este posibilă manipularea Cuvântului lui Dumnezeu până a-l face acceptabil, “raţional” după criterii umane, omogen cu înţelepciunea umană. Că este ridicol, chiar absurd, în faţa exigenţelor Împărăţiei lui Dumnezeu, să facem pe filozofii, să ne bazăm pe oameni care contează, sau să ne bazăm pe cei puternici. Da, este mult mai bun cel care trece din surpriză în surpriză, chiar protestează (“nu este posibil”, “sunt lucruri nebuneşti”, “aşa nu se mai poate”, “trebuie să judecăm”), decât unele atitudini de inerţie şi indiferenţă. Sunt credincioşi care socotesc toate ca lucruri scontate, ştiute, normale, nu găsesc nimic ciudat din cele ce sunt vestite de la amvon. Sunt perfect de acord. Se feresc de a pune în discuţie lucrurile pe care le aud (pe care le-au auzit de sute de ori). Dar apoi, în viaţa lor, totul continuă ca şi cum n-ar fi fost nimic.

Insist. M-aş mulţumi cu unul care ar fi serios atins de îndoială şi ar admite: Nu este normal… Necazul unui stil prea creştin constă în a crede că este normal ceea ce de fapt nu este. Cu consecinţa că o anumită normalitate reprezintă practic negarea noutăţii evanghelice tulburătoare. Obişnuinţa cu Cuvântul nu este acelaşi lucru cu familiaritatea. Dezamăgirea nu vrea să însemne desigur primire. Lipsa reacţiei nu este sinonimă cu docilitatea. Este preferabilă perplexitatea unei “imperturbabilităţi”. Înţelege mai mult unul care mărturiseşte că… nu înţelege, nu reuşeşte să încadreze anumite lucruri cu exigenţele vieţii reale, decât unul care le socoteşte scontate. Este mai bun unul care fuge, decât unul care… nu observă nici măcar pericolul. Mă simt mult mai încurajat de unul care clatină din cap, decât de o atitudine generală de indolenţă generală.

Teama de a se apropia?

Mi se pare că cheia decisivă a lecturii Discursului de pe Munte în general şi a Fericirilor în special, se găseşte în acea notă: “…s-au apropiat discipolii săi”. Trebuie să nu avem teamă de a ne apropia de Învăţătorul. Fericirile presupun distanţarea, separarea de un anumit tip de mentalitate, de obiceiuri, de logică. Isus, într-un anume sens, vorbeşte la urechi după ce ne-a luat de o parte. Vrei să auzi un cuvânt diferit? Doreşti să experimentezi o fericire diferită? Vrei să încerci să cauţi fericirea pe un tărâm necercetat, unde nu se hazardează nimeni?

Fericirile nu derivă dintr-o experienţă umană. Nu sunt rodul unei cercetări umane. Sunt darul lui Dumnezeu. Reprezintă o posibilitate oferită de El. Constituie secretul său. Secretul fericirii lui Dumnezeu. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri şi moduri greşite. Toţi se înghesuie în aceleaşi locuri. Nu se îndoiesc că sunt şi alte căi, că există şi alte posibilităţi. Cristos propune o fericire diferită, neobişnuită, surprinzătoare să spunem şi dificilă, dar nu de aceea mai puţin reală.

Totul constă în a ne apropia. Totul constă în a lăsa să ni se spună un cuvânt la ureche. El ne propune voinţa de a păşi. Fericirile nu sunt un mesaj pentru cei instalaţi în bunăstare, în confort, în reuşită. Dumnezeu îi spune lui Abraham: “Umblă în prezenţa mea” (Gn 17,1). Apropierea, totuşi, presupune, în afara voinţei de a asculta şi de a merge, şi disponibilitatea de a încerca aventura, de a deveni loc, laborator unde se realizează experimentul. Fericirile, pentru cine le ia în serios, le întrupează, le trăieşte, devin o demonstraţie, în folosul “mulţimii”, care ocupă văile muntelui şi se menţine prudent la distanţă, de credibilitatea utopiei creştine.

În această perspectivă, iese în relief prima fericire, cea care se referă la săraci (care este subliniată şi de Psalmul responsorial). Dumnezeu se adresează celor care “nu au”, pentru a-i face de ruşine pe cei bogaţi, pe cei înţelepţi, puternici, pentru a ne face să înţelegem că am intrat într-o lume de valori noi, care fac să pălească celelalte (suntem în linia cuvintelor din Sofonia şi ale lui Paul, care se complace pentru că se verifică planul lui Dumnezeu care se actualizează graţie predominării în comunitate a oamenilor “de nimic”). Da, am intrat într-o lume nouă, o lume răsturnată. Dumnezeu spune da acelora cărora alţii le spun nu. Dumnezeu se felicită pentru naşterea noastră, pentru venirea noastră într-o lume nouă (iată sensul adevărat al cuvântului “a se apropia”).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin