Ar putea să pară momentul greşit, dar Isus începe să predice tocmai când Ioan Botezătorul fusese arestat. Conducătorii se gândeau că au făcut să tacă, că au neutralizat o voce supărătoare; dar iată că o altă voce reîncepe. Unul a fost ucis, şi un altul începe să vorbească mai puternic. Noroc că imitându-l pe Cristos, există mereu cineva care în ciuda tentativelor de descurajarea oricărei iniţiative, nu se lasă înfricoşat, chiar dacă ştie că îl va ajunge aceiaşi soartă cu a Învăţătorului. Stagiunea martirilor nu s-a sfârşit. În 2002, 26 de preoţi, seminarişti, religioşi, călugăriţe, laici cateheţi au fost ucişi datorită credinţei. În 2003 au fost 29, între care chiar şi Nunţiul Apostolic din Burundi, iar în 2004 cifra a crescut la 33.

Ar putea părea locul greşit. Isus nu începe să predice la Ierusalim, centru religios al evreilor. Ci porneşte tocmai de la periferie, ba mai mult din locul cel mai dispreţuit: Zabulon şi Neftali, “Galilea neamurilor“. O regiune cu riscuri, unde era conglomeraţie de popoare, rase, religii, culturi diferite.

Lumina nu merge să caute lumină, ci caută întunericul. Unde există boală, moarte, suferinţă, disperare, acolo este Cristos! Ar putea să pară că misiunea lui începe de la oameni aleşi greşit. Ar fi putut să cheme oameni puternici şi înţelepţi, experţi… în schimb se adresează la nişte pescari. La oameni normali, simpli. Nu le cere nimic, le spune doar un simplu “urmaţi-mă“. Dar din aceea zi, viaţa acelor oameni este schimbată complet! Şi aceasta se întâmplă deoarece, Dumnezeu nu se lasă învins de generozitate faţă de cei care îl urmează! Şi pe unde trece el nimic nu rămâne ca înainte! Doar că, atunci când oamenii se adună, chiar dacă sunt religioşi sau oameni ai Bisericii, încep diviziunile. O subliniază chiar Sfântul Pavel “îmi spun că în mijlocul vostru sunt certuri şi discordie…” (1Corinteni 1,11), cum spunea cineva: “se pare că creştinii au vocaţia irezistibilă a fragmentării“. Şi astfel chiar în Biserică, într-o parohie, ca şi în societate sau într-o familie, se creează particularităţi, personalisme, rivalităţi, antagonisme, rivalităţi, sectarisme, exclusivisme… Toate, mai puţin unitate, caritate… Dar aceasta nu era voinţa lui Cristos! Putem spune cu nostalgie: ce păcat. Am ruinat trupul unit pe care Cristos l-a gândit. Ca şi creştini de multe ori dăm un trist spectacol de diviziune. În aceste condiţii este necesar şi urgent să înţelegem ce înseamnă acest scandal şi să ne unim în rugăciune şi în eforturile noastre, pentru ca să dăm o mărturisire de adevăraţi creştini a adevăratei iubiri, a unităţii sincere şi de comuniune fraternă!

Chiar şi noi trăim precum locuitorii din Zabulon şi Neftali într-o stare de promiscuitate. Până nu demult societatea noastră era omogenă şi compactă, era creştină. Existau desigur păgâni. Existau şi musulmani. Dar îi simţeam departe. Acum sunt în mijlocul nostru. Trebuie să ne schimbăm mentalitate! Trebuie să ne educăm în spiritul carităţii. Trebuie să ne deschidem ospitalităţii, înţelegerii, fraternităţii. Nu putem să rămânem indiferenţi! Cristos ne-a dat exemplu cel mai mare!

Spune un faimos scriitor libanez “Tu eşti orb şi eu sunt surd şi mut: dacă mâna ta se întâlneşte cu a mea ne vom înţelege” (Gibran).