Start > Ritul latin > Săraci cu duhul

Săraci cu duhul

10 January 2008
1,811 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a IV-a de peste an (Anul A)

Isus pe munte, predicând mulțimilor, apare ca “Noul Moise”, care promulgă “Legea cea Nouă” de pe “Noul Sinai”.

Discursul său constă într-o răsturnare a valorilor tradiționale evreiești, care considerau bogăția ca pe o binecuvântare a lui Iahve și sărăcia ca pe un blestem. De altfel Maria, mama sa preacurată, numită fericită datorită excelenței sale credințe (cf. Lc 1,45), l-a premers în această acțiune de propovăduire, anunțând că inițiativa de a ferici pe cei săraci aparține lui Dumnezeu, care “a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți; a umplut cu bunuri pe cei flămânzi și pe cei bogați i-a îndepărtat cu mâinile goale” (Lc 1,52-53).

Isus promulgă cele “opt fericiri“, care se pot rezuma în prima: “Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția Cerurilor”.

Nu este oare aceasta o tentativă de narcotizare sau de adormire a “mâniei celor săraci și nedreptățiți”? Nu este oare aceasta un foc tras la oala bogatului?

Chiar dacă unii au abuzat de interpretarea ei, nu se poate anula fără a-l desființa pe Cristos, care “bogat fiind, s-a făcut sărac” (2Cor 8,9), atât de sărac încât n-a găsit loc nici la casa de oaspeți pentru a se naște (cf. Lc 2,7) și nici în viață n-a avut o piatră ca proprietate pe care să-și plece capul (cf. Mt 8,20) spre a se odihni.

Proclamând “fericiți pe cei săraci cu duhul”, Isus are în vedere pe cei mulți, pe cei meniți să formeze Biserica sa.

Conciliu Vatican II a înțeles acest lucru și a făcut apel la Biserică să îmbrățișeze responsabil sărăcia cu duhul, care în primul rând îl caracterizează pe Isus, Capul ei și ea trebuie să se configureze Capului “sărac cu duhul”, ca apoi să se poată configura “Capului glorios” prin înviere.

Ce vrea să spună această sărăcie cu duhul?

Antiteza față de cei fericiți fiindcă sunt săraci cu duhul stă în: nefericiți cei bogați cu duhul, fiindcă nu a lor este împărăția cerurilor.

Om sărac, om bogat.

Și unul și altul sunt o minune a atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu, care i-a făcut cu puțin mai prejos de îngeri și i-a încununat cu mărire și slavă (cf. Evr 2,7), după cum spunea și Sofocle: “Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare este omul” (Antigona). Unul și altul – sărac și bogat – sunt ca două castele ce trec drept capodopere divine de artă arhitecturală.

“Sărac cu duhul” înseamnă “castel gol” și “bogat cu duhul” înseamnă “castel plin”.

Înțeleptul Lao-Tze vorbește într-o poezie de folosul așa-zisului “vid median“; el spune: “Deși treizeci de spițe se întâlnesc în butucul roții, vidul median pune carul în mișcare. Vasele sunt plămădite din lut, dar vidul din lăuntru le hotărăște întrebuințarea. Camera e alcătuită din ziduri, dar tot vidul îngăduie să fie locuită” (Jean Vernette, Parabole pentru azi, Ed. ARC București 1994, p. 89).

“Castelul gol” înseamnă o clădire imensă cu o mulțime de camere goale. Una oferită celor întristați, ca să-și găsească mângâierea; una este oferită celor flămânzi și însetați în care își pot găsi cele necesare existenței, mântuirii de toată foamea și setea după fericire; o cameră este la dispoziția celor care au trebuință de caritatea semenilor; o altă cameră este rezervată “celor curați cu inima”, care, consfințiți lui Dumnezeu, îl găsesc și-l adoră în Euharistie; o altă cameră este rezervată pentru adunări, conferințe, congrese mondiale la care se pune problema problemelor: pacea oamenilor de bunăvoință; o altă cameră este rezervată pentru cei ce suferă, pentru cei bolnavi, unde se pansează rănile fizice și alta pentru pansarea rănilor spirituale; mai este o cameră specială de tratament sufletesc pentru cei care s-au simțit copleșiți de povara defăimărilor, prigonirilor și hulelor tocmai pentru binele făcut în numele lui Cristos.

Acest “castel gol”, chiar dacă unul sau mai mulți vin și ocupă o cameră sau alta, se aseamănă cu așa-numitul “Hotel Hilbert” – în care problema găzduirii unor noi călători nu se pune, chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepția nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera unu în camera doi, pe cel din camera doi în camera trei, creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilități locative (cf. N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1994, p. 33). Astfel camera numărul unu stă mereu la dispoziția noului venit.

“Castelul plin” are și el o mulțime de camere, dar toate sunt arhipline; în el nu mai este loc nici pentru “o lacrimă”, nici pentru copilul “blând ca mielul”, orfan sau sărac, nu-i loc nici chiar pentru moștenitorul cu drept de proprietate asupra “spațiului vid”, nu-i loc nici pentru a-i ospăta pe cei flămânzi și însetați, nu-i loc pentru caritas, nici pentru conferințe de pace; aici până și “pisica umblă cu coada tăiată”, spre a nu fi necesară deschiderea mai îndelungată a ușii prin care să pătrundă frigul (cf. Hagi Tudose). Castelul este plin de pământ, haine, animale, bucate, aur și argint. Toate îngrămădite unele peste altele până la refuz, așa încât nu mai este loc nici pentru un ac.

Nero, în grandomania sa, și-a făcut un palat imperial de o măreție și splendoare greu de imaginat; se numea “Domus aurea” – “Casa de aur” – și era așezată vizavi de Coloseu. Împăratul Traian, știind cât de odios a fost Nero în ochii poporului, a dat dispoziție ca “Domus aurea” să fie umplută cu pământ și cu toate gunoaiele din Roma… Astfel de sute și chiar aproape două mii de ani acest “castel plin” reflectă imaginea celui bogat – plin de sine – în care nu există nici cel mai mic spațiu gol, care ar fi necesar pentru viața altora…

Pentru Cristos, venit în lume ca “Prunc blând”, a fost mai de folos un grajd gol decât un han arhiplin.

În cel “sărac cu duhul”, în acest “castel gol” se poate respira aerul iubirii, se poate trăi fericirea împărăției; în cel “bogat cu duhul”, în acest “castel plin” de sine, nu-i viață, lipsește fericirea fiindcă lipsește vidul median.

Împărăția lui Dumnezeu este a celor săraci cu duhul, împărăția “castelelor goale”, având mereu la dispoziția oamenilor “vidul median”, locul unde se poate respira aerul împărăției cerului: iubirea.

A ales Dumnezeu cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt, a ales “castele goale”, ca să dea de rușine pe “cele pline”; ca cine va voi să se laude, cu “golul” din sine să se laude.

Sărăcia cu duhul îl caracterizează în primul rând pe Cristos și ea face parte din Revelație.

Biserica, având pe Cristos drept cap, are menirea să-i continue misiunea pe pământ, de a acorda mereu locul gol în care oricine să-și afle lăcașul fericirii spre a respira aerul iubirii. De aceea Conciliu Vatican II spune: “După cum Cristos a înfăptuit opera sa de răscumpărare în sărăcie și persecuții, tot astfel Biserica este chemată să meargă pe aceeași cale, pentru a comunica oamenilor roadele mântuirii” (LG 8).

Sărăcia evanghelică, sărăcia cu duhul, este, prin urmare o problemă legată de slujire, care pune în evidență misiunea universală, din palatul gol, a lui Cristos, slujitorul lui Iahve, care, așa cum ni-l prezintă lectura a doua (1Cor 1,26-31) a devenit “pentru noi înțelepciune, dreptate, sfințire și mântuire… ca cel ce vrea să se laude, în Domnul să se laude.

Să ne înscriem și noi în rândul celor “săraci cu duhul”, cu “castelul gol”, oricând dispus pentru primirea oaspeților, pentru cei nevoiași. Aici “fericirea” este reciprocă: dăruind se dobândește, dobândind se dăruiește, și așa se realizează poporul smerit și sărac, restul lui Israel, care se încrede în numele Domnului (Lectura I) și recunoaște cu smerenia sfântului Augustin: “Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Noi îți oferim “sărăcia duhului nostru”, ca să ne umpli cu bogăția divinității tale.

Ritul latin