Start > Ritul latin > Viața se cuvine marilor clopote

Viața se cuvine marilor clopote

27 December 2007
1,570 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Sfântul Ștefan

Ce ar fi Crăciunul fără clopote? “Clopote sună mărire, mărire cântă într-una / Lumii întregi dau de știre, azi se-mplinește Scriptura” sunt versurile pe care le cântăm cu mult foc în timpul Crăciunului. Clopotele vestesc sărbătoarea nașterii Domnului și cheamă întreaga familie a omenirii în jurul unei iesle, în care s-a petrecut cea mai mare dintre minuni: Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne învăța să fim oameni, s-a născut ca om pentru a ne învăța să prețuim viața.

Sub chipul unul copil plăpând și, aparent lipsit de apărare, Dumnezeu pretinde în aceste zile întreaga noastră atenție, după cum un copil nou-născut captează întreaga atenție în sânul unei familii. Acest copil are multe să ne spună și să ne învețe. Dar nici cele mai mari clopote nu vor putea mișca inima împietrită, incapabilă să se mire de această minune a lui Dumnezeu-făcut-om.

Și totuși… sfântul Ștefan vrea să reprezinte un astfel de clopot, care vestește tuturor că Dumnezeu a venit în lume. Ciudat, nu? Biserica ne așează în fața ochilor un martir care, prin moartea sa, îl vestește pe Cristos-Viața. Dar nu este oare cea mai bună învățătură a morții chiar “viața”?! Omul, în fața morții, nu reflectă oare întotdeauna la valoarea inestimabilă a darului vieții? Oare de ce reușește să ne convingă mai mult o persoană moartă decât una vie să fim consecvenți cu noi înșine și cu demnitatea noastră de oameni?!

Zi de vară peste întinsele preerii. Autobuzul opintea pe o șosea cu prea multe gropi. Pe un scaun mai din spate, stătea un bătrânel uscățiv, ținând în brațe un mănunchi de flori de câmp. Pe partea opusă, o tânără oacheșă se uita fascinată la macii, margaretele și albăstrelele din brațele bătrânului. Nu-și mai putea lua ochii de la ele. Răzbătea din când în când până la ea parfumul proaspăt de flori. Încerca să privească pe fereastra prăfuită a autobuzului, dar degeaba. Ca un magnet o atrăgeau florile bătrânului. La următoarea stație, bătrânul dădu să coboare. Ezita pentru o clipă, după care se adresa fetei. “Văd că-ți plac florile mele. Cred că soției mele i-ar face mare plăcere să ți le dăruiesc. Am să-i spun ca ți le-am dat ție”. Fata primi florile îmbujorându-se de plăcere. Urmări apoi pe bătrânelul uscățiv cum se coborî din autobuz, merge pe o alee și intră pe poarta de fier forjat a unui mic cimitir din apropiere.

Pruncul din Betleem este întruchiparea vieții. Crăciunul este prin excelență sărbătoarea vieții, a vieții în aspectele ei cele mai profunde și originare, a vieții care își are originea doar în Dumnezeu. De aceea se cuvine Viața în această zi doar “clopotelor mari”. Se cuvine să se umple de bucurie mare toate ființele ce au viață în ele, toate persoanele care știu să dăruiască viața, care știu să însuflețească totul în jur și să ocrotească adevărata viață. Aceste clopote vor însă să fie și un protest împotriva a tot ce aduce viața la limită, pe marginea prăpastiei, contra a tot ce stinge viața.

Spuneam că mesajul martiriului sfântului Ștefan îl are în centru pe Cristos, Viața. Cristos a venit în lume să ne învețe să prețuim mai bine viața și fiecare moment al ei în parte, ca pe cel mai frumos dar făcut omenirii din partea lui Dumnezeu. Cristos se naște ca om pentru a ne împărtăși viața, iar Ștefan se naște pentru viața cerească, prin moartea sa, și ne spune astfel că trebuie să ne iubim viața, dar nu mai mult decât pe autorul ei, că viața își primește valoarea supremă, după cum ne-a învățat Cristos, doar prin dăruire și, când e cazul, chiar prin dăruirea ei totală.

Noi, oamenii, ne-am învățat să adunăm și mai puțin să dăm, iar dacă dăm, avem grijă să urmărim un profit ulterior mare, pentru ca nu cumva să ieșim în pierdere. Sărbătoarea martiriului sfântului Ștefan vrea să reprezinte un duș rece pentru toți cei obișnuiți doar cu vreme frumoasă, obișnuiți ca totul să decurgă conform planurilor și previziunilor lor. De ce să ne considerăm stăpânii a ceea ce am primit de fapt doar în dar și pe un termen limitat?

Dumnezeu, iertător, nu pedepsește mereu păcatele și greșelile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea în schimb nici o faptă bună. De partea cealaltă a ecuației, semnul valorilor se inversează. Nietzsche spunea: “Suntem îndeosebi sancționați pentru virtuțile noastre”. (…) Oricum, înainte de a te avânta în domeniul binelui este necesar a ști că treci pe teren minat. Proverbele constată cinic situația: “Dai, n-ai”, “Dai cu banița, scoți cu lingura”, “Dai cu mina și alergi cu picioarele”, “Dai un deget și-ți ia toată mîna”, “Pe cine primești la masă, te scoate din casă”. Chiar apostolul Paul nu pare că gândește altfel cînd scrie că nu face binele pe care-1 voiește, ci răul pe care-1 urăște. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Viața este un dar, doar că există un mic secret pe care nu avem voie să-l uităm: această viață este doar un mic preț ce trebuie oferit pentru a căpăta viața adevărată. Noi trebuie doar să păstrăm acest preț, să îl valorificăm chiar într-atât, încât să putem căpăta în schimba la sfârșit viața adevărată. Și, interesant, – chiar Dumnezeu ne învață prin propriul exemplu aceasta -, valorificarea maximă se obține chiar prin dăruirea ei. Nimeni nu poate însă face acest gest dacă nu e convins de valoarea a ceea ce primește în schimb. Aparențele acestei lumi ne pot înșela foarte mult. Dumnezeu are grijă ca să ne mai trezească, să ne mai aplice din când în când câte un duș rece la nivel de conștiință. De aceea nu am dus niciodată lipsă de martiri, indiferent de etnie, religie, culoare. Mesajul este același.

Să vă ofer exemplul unui martir al cortinei de fier.

Întâmplarea s-a petrecut în 1966 în Philadelphia, USA. Era cea mai mare manifestare populară de susținere a Vietnamului. În piața plină de lume, a fost ridicată o tribună, la care personalități luau cuvântul pe rând. Ultima personalitate care luase cuvântul era un pastor prezbiterian ce susținea cu ardoare cauza comunismului. Dintr-o dată, un om zvelt cu părul cărunt și privirea supărată a înșfăcat microfonul și a spus cu o voce convingătoare:

“Voi nu știți nimic despre comunism! Eu sunt doctor in comunism. Voi ar trebui sa fiți de partea victimelor și nu de cea a torționarilor!”

“Dar ce înseamnă doctor în comunism?” replică pastorul.

“Iată dovezile mele!” răspunse personajul, ridicându-și cămașa. Pe piept și pe spate avea numeroase cicatrice și urme de răni.

Poliția a intervenit și omul a fost arestat; el, care fusese arestat de nenumărate ori de poliția comunistă binecunoscută în România: securitatea. Numele acelui om era Richard Wurmbrand și intrase doar de câteva zile în USA. Acel moment precis al arestării sale avea să-l conducă în fața Comisiei pentru Securitate Interioară a Senatului american ca să-și depună mărturia. A vorbit despre realitatea torturilor, a terorii și persecuțiilor comuniste practicate contra religiei și despre instrumentalizarea religiei de către regimul comunist pentru a-și atinge scopurile. Broșura ce conținea mărturia sa a fost timp de trei ani cea mai vândută publicație dintre toate documentele guvernului american.

Privind astăzi la martiriul sfântului Ștefan trebuie să înțelegem ce anume poate presupune în realitate urmarea consecventă a lui Isus Cristos, ce anume înseamnă a crede în dumnezeirea copilului din ieslea Betleemului. Pe drept cuvânt au spus primii creștini că martirii reprezintă sămânța Bisericii. Într-un mod cu totul deosebit se împlinește acest cuvânt în cazul lui Ștefan. El este într-un dublu sens martor al Crăciunului. A dovedit că știe de mesajul de iubire al lui Dumnezeu adresat omului și l-a vestit cu gura, dar nu s-a mulțumit cu atât: a demonstrat prin fapte până unde trebuie dusă în mod consecvent mărturia noastră ca și creștini, după modelul lui Cristos: “usque ad summum”.

Sărbătoarea martiriului lui Ștefan e legată așadar strâns de sărbătoarea Crăciunului. Pentru noi, creștinii de duminică, de ocazie, creștinii comozi de azi și care se mulțumesc să se apropie sincer de Dumnezeu doar la Crăciun și Paști, exemplul său capătă clar semnificația unui binemeritat și absolut necesar duș rece, care vrea să ne păstreze privirea asupra Crăciunului și să ne adreseze întrebarea provocatoare ce pretinde un răspuns fără echivoc: cât de mult luăm noi, creștinii, în serios credința noastră în dezvăluirea prieteniei lui Dumnezeu cu oamenii prin întruparea fiului său? Ce preț suntem gata să plătim pentru această credință? Cristos nu mai negociază prețul: el poate presupune chiar și persecuția, sub diversele sale nuanțe actuale. Întrebarea este doar dacă creștinii de astăzi mai sunt disponibili să plătească un așa preț.

Viața aparține “clopotelor mari”. Doar clopotele veritabile scot sunete clare, frumoase și nu-și trădează menirea. Ce sunet propagă peste/printre dealuri clopotul credinței noastre? Nu cumva s-a stins?!

Ritul latin