Start > Ritul latin > Exil forțat și exil ca experiență de libertate

Exil forțat și exil ca experiență de libertate

27 December 2007
1,026 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a după Crăciun - Sfânta Familie (Anul A)

O cale dureroasă

Pagina din Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria și Isus trăiesc condiția dramatică a refugiaților. Parcurg un drum care, în anumit sens, anticipează pe cel al Calvarului. Cărțile apocrife, cu povestirile lor legendare, încearcă să facă să înflorească acel drum cu multe episoade patetice și miraculoase. Dar fantezia nu reușește, în acest caz, să îndulcească realitatea care a trebuit să fie aspră, amară, dominată de nesiguranță, de frică și incertitudine.

Multe familii, astăzi, se pot recunoaște în aceeași situație. Războaie, persecuții politice, rasism, mizerie, foame, rup și tulbură crud un număr mereu crescând de familii, ale căror membri sunt constrânși să ducă o existență precară, amenințată, umilită. În țări îndepărtate, chiar și când găsesc de lucru, nu află totdeauna o adevărată primire, omenie, respect, recunoașterea demnității lor, prețuirea valorilor pe care ei le poartă. Și foarte adesea trebuie să facă conturile cu ostilitate, prejudecăți, suspiciuni, marginalizare. Visele se spulberă repede la suflul înghețat al situațiilor insuportabile, al atitudinilor meschine, al dificultăților de netrecut. Viitorul apare mereu mai nesigur.

Astăzi, dincolo de o ușoară emoție în fața iconiței cu Sfânta Familie înzestrată cu un măgăruș (cu un aer puțin devot), și escortată de îngeri care zboară, ar fi de folos să ne punem de acord cu drama înfricoșătoare a atâtor imigranți, deportați, refugiați, de toate victimele egoismului, refuzului și exploatării. Așteptarea, în țara exilului, devine interminabilă. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârșește. Să nu agravăm sensul inevitabil de străinătate, de exil, cu lipsa de înțelegere și duritatea inimii. Banii – adesea foarte puțini și câștigați cu trudă – nu vor mai reuși să compenseze uscăciunea sentimentelor.

Cale de eliberare

Dar, pentru fiecare dintre noi, poate fi și un exil văzut ca o experiență de libertate. Este vorba de a observa tot ceea ce, în societatea de astăzi, reprezintă o amenințare a persoanei, vieții, libertății, spiritului, a însăși familiei. Este vorba de a salva valorile cele mai prețioase. A refuza ideea de a îndoi șira spinării, de a fi resemnați, de a suporta condiționările și manipulările cele mai mincinoase ale propagandei, de a accepta mutilările cele mai rușinoase ale idealurilor noastre, de a masca propria personalitate, de a falsifica identitatea noastră creștină, de a abandona conștiința noastră, de a renunța la gândire.

Este vorba de a păstra în ochi lumina patriei adevărate, a unei lumi diferite, a unui fel de a trăi demn de om. Pentru Iosif este vorba mai ales de a fi “om al visurilor”, care acceptă intervenția de sus, este sensibil la o solicitare care îl împinge să plece, face loc la o voce care îi spune: “Du-te în altă parte… nu te lăsa închis… nu te lăsa prins… fungi în larg… nu sta pe un teren meschin… vezi că este cineva care ar vrea să te aresteze…”

Creștinul, deși face parte din lume, stă la distanță de o anumită lume de aparență, lipsită de însemnătate, de abuzul de putere. Și “în altă parte” față de mode, ideologii, polemicile cele mai neghioabe, de competițiile demente, de conformisme, de consensuri ușoare. Păstrează intactă în inimă chemarea către o “țară spațioasă”, țara cântecului și a poeziei și a gratuității, unde se gustă roadele păcii, ale armoniei, respectului, prieteniei dezinteresate. Țara unde fiecare poate să fie el însuși, în adevărul propriei ființe, în comuniune cu Dumnezeu și cu alții, unde sunt înlăturate barierele egoismului, particularităților, intoleranțelor.

Cristos, care de copil a fost un exilat, va spune: “Eu sunt calea” (Ioan 14,6). Și calea care duce la Împărăție, poate fi chiar calea exilului, a înstrăinării față de un anumit mod artificial, zgomotos, decăzut, în care bazele cele mai zdruncinate sunt ținute în picioare de violență și minciună. Pentru cel credincios, atunci, calea exilului poate fi aceea a unei fugi de toate sclaviile, cu voința și cu nerăbdarea unui exod neîncetat.

Lacrimile exilaților

…Și pot să fie și exilați în interiorul familiei. Cei în vârstă, de exemplu. Fragmentul din Sirah, care repetă chemarea la observarea poruncii a patra, ne lasă să întrevedem și această față nu prea plăcută a realității. Este problema de a “cinsti”, nu numai de a suporta. Și cred că nimeni nu are obrăznicia de a traduce cuvântul “a cinsti” cu “a se debarasa”, a ignora sau aranjarea într-un fel (comod pentru noi) a unei prezențe plictisitoare. A cinsti înseamnă a recunoaște valoarea, caracterul sacru al unei persoane, independent de faptul dacă mâinile sale sunt în stare sau nu de a oferi servicii, să asigure haine sau bani.

“Fiule, vino în ajutorul tatălui tău la bătrânețe, / să nu-l întristezi în timpul vieții sale. / Chiar dacă și-ar pierde înțelepciunea, compătimește-l / Și nu-l disprețui, cât timp ești în putere…” Da, chiar dacă își pierde mintea, nu trebuie să iasă din inima ta. Delicatețea pentru cei mai slabi poate deveni un sprijin mai solid al familiei. Atenția plină de grijă față de cel care nu produce, nu câștigă, nu este productiv, dimpotrivă absoarbe timp și energie, poate reprezenta o investiție mai rentabilă, pe un alt plan.

Dacă păcatele – cum ne avertizează tot Sirah – sunt “ispășite” prin pietatea arătată față de părinții în vârstă, cum vor fi ispășite păcatele comise împotriva lor, ofensele față de bătrânețea lor, umilirile pricinuite, indiferența și nesocotința față de slăbiciunea lor lipsită de apărare? Cu remușcarea, poate? Da, fără îndoială mulți dintre noi cultivă aceste remușcări chinuitoare dar târzii. Remușcările însă ar fi de folos să le avem înainte… Remușcările cele mai eficace, de fapt, sunt acelea care ne împiedică de a săvârși neghiobii și ticăloșii. Remușcările cele mai necesare sunt acelea care ne feresc să avem remușcări “după”.

“Pietatea față de tată nu va fi uitată…” Dar pentru ca Dumnezeu să nu uite, să țină cont de pietatea noastră, este necesar să exercităm, la rândul nostru, memoria. Spun, memoria celor vii. Adesea cei în vârstă pierd memoria. Și se necăjesc pentru aceasta. Se simt descurajați. Din păcate sunt atâția tineri care “uită”. Și nu se preocupă de asta. Mie îmi plac mormintele acoperite cu flori (unele cimitire din Elveția oferă o privire generală care mă lasă de fiecare dată uimit). Dar ar trebui ca florile să ajungă și în mâinile “inutile” (inutile după o mentalitate proastă, eficientă). Și ar trebui să ne dăm seama că iubirea cea mai convingătoare nu este cea care face să vărsăm lacrimi pe mormântul celui drag care s-a stins, ci aceea care se străduiește ca ele să nu apară pe ochii celor vii.

Când caritatea moare în exil se stinge și adevărul

Primirea este tema care stă la baza liturgiei de astăzi (primirea unui marginalizat și care este considerat un străin; primirea celor în vârstă și a celor slabi în ambientul familiar; primirea chemărilor de sus pentru un drum de eliberare de orice sclavie și pentru salvarea valorilor amenințate). Primirea, în fragmentul din scrisoarea către Coloseni (a doua lectură) se lărgește de la marginile familiei până la îmbrățișarea unei perspective comunitare, ecleziale.

Paul subliniază unele modalități practice. Mai ales o pune în legătură cu un eveniment fundamental: comportamentul lui Cristos, în privința noastră, care determină relații noi între oameni. Este imposibil să comentăm întreaga pagină. Mă limitez să subliniez o frază esențială: “Mai presus de toate să fie caritatea, care este legătura perfecțiunii”. Anumite comportamente, anumite polemici – trecute sau recente – în interiorul Bisericii, nu au arătat desigur acest tip de preocupare. Pare dimpotrivă că practica s-a sfârșit prin a interpreta textul pe dos: la baza tuturor să fie caritatea. Necazul este că, în anumite cazuri, caritatea nu se află nici la bază. A dispărut de tot.

Totuși cuvintele creștinului, dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creștine. Dacă mărturia pe care o dau cei credincioși, în orice circumstanță, nu este o mărturie de iubire, de respect, de blândețe, devine motiv de scandal. Și nu este nici o cauză sfântă care să justifice pierderea simțului adevărului, chiar și față de “dușmani” (care uneori sunt de-a dreptul frați în credință!). Un adevăr care nu este însoțit de iubire, și nu este susținută cu armele iubirii, nu mai este un adevăr creștin, nu are nimic comun cu evanghelia. Dacă moare iubirea, moare împreună cu ea și adevărul. Cele două, de fapt, și-au jurat fidelitate reciprocă.

Ritul latin