O istorie scrisă din nou

Întrebarea pare cu totul inutilă: va fi Crăciunul în acest an? Nu Crăciunul cel stabilit de calendar, fixat de obiceiuri, organizat de comercianţi, ci Crăciunul adevărat, serios, acela în care se naşte Dumnezeu. Acum două mii de ani, nu sunt dubii în această privinţă, a fost Crăciunul, chiar dacă puţini au observat şi au fost avertizaţi. Astăzi ar fi cazul să actualizăm textul lui Luca, ce vorbeşte despre împăratul Cezar August şi de faimosul recensământ, şi de un oarecare Quirinus guvernatorul Siriei…

Ar trebui să-l transcriem mai mult sau mai puţin aşa: în timpul lui Bush, şi al lui Elţin, şi Deng, în timp ce se contabilizau morţii de foame (un milion mai mult sau mai puţin); se aduceau la zi statisticile victimelor SIDA, drogurilor, mafiei; atunci când s-a renunţat la a mai număra episoadele de violenţă; când toţi s-au resemnat să se gândească la Liban nu din cauza cedrilor ci din cauza bombelor, a rugurilor, a munţilor de dărâmături; în zilele în care a explodat al nu ştiu câtelea scandal şi s-a aprins ultima polemică dezgustătoare…, în oraşul din… sau în satul din… într-o casă oarecare din strada… numărul…a fost Crăciunul. Adică s-a verificat un fapt uluitor. Cineva a decis că problema îl priveşte. Că acea naştere trebuia să vină, el era de acord, accepta. Dumnezeu putea să vină în lume.

Din păcate este loc la hotel

“Nu era loc de găzduire pentru ei…”. Mulţi astăzi ar rezerva cu entuziasm un loc la hotel. Probabil însă Lui nu i-ar plăcea să se nască în hotel. Ar refuza restaurantul. Nu ar accepta aranjamentul din ieslele noastre. Nu ar putea suporta atmosfera prăvăliilor unde se expun articolele cadou. Oriunde este loc pentru El. Din păcate. Oriunde, mai puţin în locul pe care El îl pretinde.

Când toate sunt gata la hotel, la masă, la supermarket, pe străzi, pe pomii iluminaţi, când nu lipseşte nimic, este riscul de a nu fi Crăciunul. El nu are nevoie, pentru a se naşte, de tot ce am pregătit, aranjat în onoarea sa fără să ne pese de cheltuieli. El se mulţumeşte cu o iesle, de o crăpătură într-un zid vechi, pentru a ascunde sămânţa sa. Dacă nu te grăbeşti să astupi acea spărtură… Dacă te laşi străpuns de acea lamă de lumină… Dacă consimţi să scuturi din spate greutatea obişnuinţelor… Dacă te simţi pătruns de voinţa de a reface lumea, de a construi iubirea, de a trăi credinţa, de a striga cu glas tare speranţa… Dacă observi cu tărie, în sângele tău, chemarea libertăţii… Dacă asculţi acel cuvânt…

Dacă nu te sustragi de la acea privire care îţi propune un alt mod de a fi om…

…Atunci a fost Crăciunul. Dumnezeu s-a născut în localitatea.. în casa din strada… numărul… Atunci s-a născut şi un om nou, care intră să facă parte dintr-o altă omenire, chiar dacă nici un recensământ nu va da socoteală de această naştere surprinzătoare.

Am vărsat prea multă cerneală inocentă…

Şi am obosit să scriem şi să punem să se scrie toate acele scrisori către Pruncul Isus (câtă “cerneală inocentă” vărsată…). Fără să ne gândim că era acolo, în aşteptarea răspunsului, un simplu bilet care a fost înmânat de mesagerii trimişi din cer cu câteva sute de ani înainte. Poate nici nu l-am deschis, nu i-am dat atenţie. Totuşi era o comunicare foarte importantă şi obligatorie: “Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubeşte”.

Când Dumnezeu ne-a dăruit informaţia despre iubirea sa, mai puternică şi încăpăţânată decât toate neghiobiile noastre, ne-a spus lucrul cel mai important. Când ne-a dat comoara cea mai preţioasă pe care o avea, pe Fiul propriu, ne-a dat tot ce avea de dăruit. Dacă Dumnezeu dăruieşte iubirea sa, toate celelalte cereri ale noastre se reduc la acest dar. Necazul este că noi preferăm să ignorăm acel bilet, nu devenim conştienţi de acel dar. Pentru că ştim că iubirea cere un răspuns. Şi atunci preferăm să scriem “scrisorele” care nu ne obligă. În timp ce El aşteaptă încă răspunsul la un bilet care a ajuns la noi acum două mii de ani.

Crăciunul poate fi ocazie pentru ca cineva, în sfârşit, să se hotărască să scrie sau să spună un cuvânt foarte simplu: “Primit”. Iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Iată mesajul, lumina Crăciunului constă în întregime aici. Mizeria devine un titlu de măreţie. Foamea mea poate fi potolită. Aspiraţiile mele cele mai îndrăzneţe îşi găsesc o împlinire sigură Un Altul îmi permite să fiu cu adevărat eu însumi. Dumnezeu pune la dispoziţie Iubirea sa pentru ca eu să devin om. Dumnezeu se face om pentru ca lumea să devină mai umană. Pentru ca fiecare om să devină mai uman.

De aici înainte omul are posibilitatea de a trăi o viaţă pe deplin divină şi pe deplin umană. Dacă acceptăm că la Crăciun, că în acest Crăciun, se naşte Dumnezeu, atunci se naşte şi omul. Desigur este mai uşor să serbezi Crăciunul decât să trăieşti Crăciunul. Este mai uşor să comemorezi o aniversare decât a risca o naştere.

Minune

Şi apoi este minunea nemaiauzită a Crăciunului. Atotputernicul se descoperă în cea mai dezarmantă slăbiciune. Imensul devine foarte mic, un copil în faşă. Cel cu Totul Altul devine unul dintre noi. Dumnezeu cel nevăzut, cel pe care nimeni nu l-a văzut (Io 1,18), se face vizibil. Cel inaccesibil, îndepărtat, apare aproape, se prezintă Dumnezeu-cu-noi. Şi, vă rog, să ne scoatem din cap ideea că noi l-am căuta, să ne apropiem de El. El ne-a căutat, ne caută, ne zoreşte, ne iubeşte. Nu este problema bunăvoinţei noastre. De Crăciun Dumnezeu este care îşi arată bunăvoinţa sa în privinţa oamenilor.

Să credem în naşterea noastră

“Vă vestesc o mare bucurie…: astăzi vi s-a născut un mântuitor.” Păstorilor le este comunicată o bucurie pentru astăzi. Aşa ar trebui să fie bucuria pentru Crăciunul nostru. Nu o bucurie veche, prăfuită, legată de amintiri din copilărie, de obiceiurile rămase în picioare oarecum şi aranjate după ultima modă, ci o bucurie vie, profundă, nouă. O bucurie de astăzi.

Este bucuria de a putea crede într-o naştere. A sa, înainte de toate, Dar şi a noastră. Pare un fapt evident. Totuşi, dacă ne gândim bine, este necesar să credem în naştere. Să credem în posibilitatea de a ne renaşte. Nicodim afirma că, la acea vârstă, nu se poate naşte din nou. La o anumită vârstă nu se mai schimbă nimic. Cu acumularea anilor se renunţă la modificarea lucrurilor, dinăuntrul şi din afara noastră. Este lumea veche, împietrită, ghemuită în carcasa sa de păcat şi de indiferenţă. Totuşi în acea noapte crusta s-a spart într-un punct precis, şi a înflorit un lăstar, o forţă capabilă de a reînnoi lumea. Totuşi, chiar dacă mulţi se grăbesc să sufoce acea naştere (uciderea pruncilor ia o valoare de simbol: este lumea veche a violenţei, a urii, a puterii, a samavolniciei, care se îndârjeşte împotriva “pruncului”, aducătorul unei propuneri de pace, de omenire nouă), rămâne posibilitatea ca cineva dintre noi să păstreze puţină linişte, ca să audă acel scârţâit din partea inimii, şi să simtă o dorinţă de altceva, de lumină, de curăţie, la miezul nopţii.

“Nu ar folosi la nimic ca Domnul să se fi născut, acum două mii de ani, dacă nu s-ar naşte nimic cu adevărat astăzi… Minunea din această noapte, sau din această zi, este că Dumnezeu, în mijlocul nostru, poate redeveni viu” (L. Evely). Pentru a transforma acest deşert, cufundat în gunoaie, este nevoie de mâini goale care să se încăpăţineze să cultive o floare. Pentru a rupe coaja tare a indiferenţei şi a urii este necesară o inimă cu o iubire mai tare decât toate asprimile. Pentru a străpunge întunericul sunt necesare ochi aprinşi de lumină. Pentru a se opune glasurilor care ne atacă şi ne zăpăcesc din orice parte este necesar ca cineva să primească şi să ofere un cuvânt adevărat.

În sfârşit, este necesară o naştere. Şi noi ne îndreptăm spre Noul-Născut, sărac, fragil, ameninţat (şi cu atât mai ameninţat cu cât devine un pretext pentru o sărbătoare care îl pune în centru pentru a-l ignora), şi să-i ducem ceea ce am păstrat mai preţios şi intact: dorinţa de a ne naşte. Atunci, va fi Crăciun în acest an?