Start > Ritul latin > Nu este nici un altul de așteptat…

Nu este nici un altul de așteptat…

14 December 2007
1,350 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul A)

Ce l-am sfătui pe Ioan

“Tu ești cel care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altul?”, trimite să se informeze, din închisoare, Ioan Botezătorul. Noi l-am fi sfătuit să aștepte un altul. Personal, nu ne-am hazarda să ridicăm acea întrebare. Foarte riscantă. Și dacă ar fi răspuns: “Nu este permis să așteptăm un altul. Momentul favorabil este acesta. Acum sau niciodată. Este vorba de a primi, de a se decide, nu de a aștepta încă?”

Noi așteptăm mereu o altă ocazie. Noi amânăm inevitabil până data viitoare. Amânăm întâlnirea decisivă. Suntem pregătiți pentru susținerea examenelor mai târziu. Suntem hotărâți să nu ne hotărâm. Pentru noi este bună o altă evanghelie. Pentru a fi fideli, așteptăm viitoarea ocazie. Pentru a observa un sărac, așteptăm un alt sărac. Pentru a ne converti, așteptăm un moment mai oportun. Pentru a ne deschide urechile, așteptăm o altă predică, un alt predicator, o temă mai puțin incomodă.

Pentru a ne lăsa criticați, așteptăm o critică mai măgulitoare, făcută de o persoană care să fie simpatică și care, mai ales, să aibă bunul gust de a nu ne pune în discuție. Pentru a ține cont de o opinie, un sfat, o sugerare, așteptăm să găsim pe cineva care să fie de acord cu noi. Pentru a face o alegere, așteptăm propunerea viitoare. Pentru a asculta glasul conștiinței, așteptăm o altă situație. Pentru a reflecta asupra morții, așteptăm înmormântarea viitoare a unui amic. Pentru a reteza acea obișnuință periculoasă, așteptăm eventualitatea unei terapii lipsite de durere. Pentru a citi o carte bună, a ne ruga cu un adevărat devotament, a da o dimensiune de profunditate și coerență credinței noastre, a păși pe pragul unui spital, a pierde o oră din timp pentru acea persoană, așteptăm timpuri mai bune. Acela pe care îl avem la dispoziție este deja un timp ocupat, destinat altuia.

Păcat că nu trăim de două sau de trei ori. Să începem să trăim cu adevărat… viața viitoare. Isus te solicită: aici, acum, în această împrejurare particulară. Și noi replicăm: poate, altă dată, dacă, poate, cine știe, nu este exclus ca… Termenele precise, imediate, nu sunt prea plăcute. “Deschide ochii, astăzi”, ni se cere. Și noi, nepăsători, o ocolim cu un vag “stai să vedem.” Am învățat răbdarea. Dar într-un mod greșit.

Creștinul care nu se hotărăște să vină

“Tu ești acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm pe altcineva?” Tu ești creștinul “așteptat”? Așteptat pe versantul nebuniei evanghelice și nu al prudenței umane, al logicii din predica de pe munte și nu al mentalității lumești, al dăruirii dezinteresate și nu al calculelor utilitariste, al slujirii și nu al puterii, al discreției și nu al etalării? Tu ești creștinul așteptat, care se compromite pentru cauza săracilor; se bate curajos împotriva nedreptății, din orice parte ar veni; denunță cu curaj ipocrizia (chiar și pe cea religioasă); are umilința de a mărturisi propriile păcate, înainte de a se face judecătorul păcatelor altora?

Tu ești creștinul așteptat la întâlnirea cu simplitatea, sinceritatea, transparența? Pentru a întâlni pe cineva care să ia în serios evanghelia, putem conta pe tine, sau ar fi cazul să ne îndreptăm în altă parte? Pentru a găsi pe cineva care să nu înșele așteptările noastre, să nu distrugă speranțele noastre, să nu calce în picioare exigențele noastre cele mai legitime, să ne ofere numele tău și adresa ta, sau ar fi oportun să așteptăm pe cineva care nu este ca tine?

“Mergeți și spuneți lui Ioan ceea ce auziți și vedeți”. Nenumăraților Ioani în așteptare, poate un pic decepționați, obosiți de acum de așteptare, cineva trebuie să meargă să le aducă la cunoștință nu numai ceea ce a simțit, citit, ci ceea ce a văzut. Conform discursurilor, oricine dintre noi poate fi “cel care trebuie să vină”. Sunt fapte, din păcate, care se lasă așteptate nepermis de mult. Sunt fapte care nu se hotărăsc să vină…

Unde și de ce se cultivă trestia

Isus îi aduce elogiu lui Ioan Botezătorul. Și pune în evidență două elemente care îi alcătuiesc măreția: nu locuiește în palatul regilor; nu este o trestie bătută de vânt. “Cei Care poartă haine moi stau în palatele regilor”, ne asigură Isus. Adică, în acele locuri în care ceea ce contează este forma, nu esența. Este îmbrăcămintea, și nu ceea ce este sub haină. Este aparența, nu valoarea prezenței. Lauda exterioară, și nu fidelitatea față de valorile fundamentale. Diplomația, în locul simplității. Sunt ceremoniile, nu angajamentul serios. Consimțământul total, în locul colaborării inteligente. Tămâierea preferată în locul sudorii. Închinăciunile și zâmbetele, în locul capului care gândește. Tăcerea tremurătoare, în locul cuvântului aspru profetic. Uniformitatea, în locul originalității. Masca, în locul chipului.

În palatele regilor sunt perne și divanuri și fotolii la dispoziția indivizilor care renunță la libertate. Ioan, care este un om liber, stă în închisoare. Ioan, care este omul principiilor, al lipsei de comoditate, al sincerității aspre, a crescut în deșert și nu a fost format la curte. Botezătorul, în plus, locuiește în deșert, unde suflă vântul. Dar nu este o trestie clătinată de vânt. În grădinile regelui se cultivă trestii din belșug. Care sunt răsădite și la granițele cele mai îndepărtate ale regatului.

Trestiile sunt “vrednice de încredere” din cauza flexibilității lor. Trestii care se pleacă în direcția dorită, uneori chiar înainte de a ajunge suflul sau sugestia.

Bate vântul Conciliului, și ne înclinăm în acea direcție. Afară de cazul când a se îndrepta (de altfel aceea era o poziție puțin cam incomodă, nefirească, pentru anumite obiceiuri…) și a se înclina iute în partea opusă când bat alte vânturi. Ne plecăm în direcția Bisericii celor săraci, a slujirii. Numai să fim avertizați de schimbarea vântului și a climei, și să simțim că este momentul de a ne dedica cărămizilor și marmorei și altor acțiuni “binecuvântate” de sponzorul potrivit. Și astfel se trece cu dezinvoltură de la “ultimii”, de la “nimeni”, la cei mai încurajatori puternici, la lumea care contează.

Ioan, care a mers la școala deșertului, a învățat coerența. Este un “rezistent” la mode, la oportunisme, la calcule de putere, la intrigi, la clipiri din ochi viclene. Ne având nici o poziție de apărat, are curajul de a rămâne el însuși, chiar și atunci când vântul își schimbă direcția. Ioan, crescut în deșert, este pur și simplu un om adevărat. Dieta austeră i-a întărit spinarea. Și dacă intră în palatul regelui, o face pentru a deranja, pentru a spune că nu este de acord, pentru a suna alarma. Chiar și atunci când stă în închisoare reușește să semene neliniști.

În sfârșit, “nefolositor” pentru a cultiva sau păzi trestiile. Chiar și Isus spune că într-un astfel de om trebuie să ne încredem. Pentru a susține cadelnița, este suficientă o trestie. Dar pentru a purta crucea, este nevoie de o șira spinării robustă. Și pentru a vedea drept, trebuie să stăm într-o poziție incomodă.

Calea speranței

Viața în deșert, în această duminică, devine “Calea Sfântă”. Și este în mod fundamental calea speranței (prima lectură) și a răbdării (a doua lectură). Mulțumire lui Dumnezeu care “vine să ne salveze”, situațiile disperate sunt schimbate într-o experiență de viață, pace și fericire, pe care deșertul care înflorește îi prezintă imaginea cea mai semnificativă. Speranța, pentru a nu se reduce la vorbe goale, trebuie să se caracterizeze într-o capacitate de a susține și alimenta speranța în persoanele care sunt gata să piardă sau de-a dreptul nu mai sunt înzestrate cu ea (și, adesea, nu au toate motivele…).

Dar sunt așa de rari, astăzi, autenticii, convinșii și convingătorii, “furnizorii” de speranță, în stare să întărească “mâinile slabe”, să întărească “genunchii șovăielnici”, să spună cuvinte drepte “celor cu inima tulburată”, să dea curaj, să susțină… Sunt, în schimb, mulți purtători de mesaje al căror conținut este aproape totdeauna frica, pedeapsa, amenințările. Rămânem cel puțin perplecși în fața anumitor comunicări “de sus” cu ton dur, mereu pe partea catastrofalului, puțin șantajist, care determină un fel de “terorism spiritual”.

Cuvintele unor vestitori ai evangheliei sună dure, aspre, acuzatoare, oricum destul de puțin încurajatoare. Pe unele buze “vestea de bucurie” se transformă într-o amenințătoare “dare de seamă”. Speranța este virtutea cea mai dificilă. Atât de dificilă că sunt puțini cei care reușesc s-o transmită. Însă când se întâmplă să întâlnim unul din acești rari semănători de speranță, avem impresia că și în deșertul nostru personal răsare cel puțin un “buchet de flori”.

Calea răbdării

În limbajul lui Iacob speranța prinde forma răbdării. Cineva, poate, se poate gândi că vorbirea despre răbdare privește în special pe bătrâni, debili, resemnați. Răbdarea, dimpotrivă, cuprinde întreaga viață, “până la venirea Domnului”. Și este o forță, nu o slăbiciune. Răbdarea nu rămâne la sfârșit, când nu mai este nimic de făcut. Răbdarea trebuie așezată la începutul oricărei acțiuni, atunci când rămâne totul de făcut.

Se începe cu răbdarea. Se continuă cu răbdarea. Și se duce la bun sfârșit o operă cu răbdare.

Așa cum notează A. Seve, în perspectiva lui Iacob, este: Răbdarea-iubire (“nu vă plângeți unii împotriva altora”). Răbdarea-așteptare. Și despre aceasta ne sunt oferite infinite (o coadă la afluxul traficului, așteptarea la medicul asaltat, rândul la un ghișeu, o scrisoare care nu sosește, transporturile publice care nu funcționează, munca monotonă, rezultate care nu corespund oboselilor noastre și scadențelor noastre). Răbdarea-forță. Da, răbdarea asigură soliditatea la întreaga construcție. Mai tare decât opozițiile, rezistențele, loviturile neprevăzute, decât dificultățile de orice fel, este răbdarea. Numai răbdarea face solidă iubirea.

În sfârșit, “Calea Sfântă” este calea de ieșire din situații dificile, și de-a dreptul disperate, aparent fără ieșire, spre plinătate și pace, prin răbdare.

Ritul latin