Start > Ritul latin > Neprihănita Zămislire

Neprihănita Zămislire

8 December 2007
1,602 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Neprihănita Zămislire (Anul A)

Avem astăzi sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Biserica recunoaște prin definiția dogmatică promulgată de Papa Pius al IX-lea în anul 1854 că sfânta Fecioară Maria a fost prezervată de orice prihană a păcatului, inclusiv de cea a păcatului strămoșesc, încă din momentul conceperii sale. Acesta e conținutul sărbătorii de astăzi și am ținut să încep predica cu această explicație pentru a evita greșelile unora care consideră că e vorba de zămislirea lui Isus Cristos sau, mai rău, care cred că e vorba doar de o interpretare în notă spirituală a ceea ce, în realitate, nici nu s-a întâmplat de fapt. Așadar, sfânta Fecioară Maria a fost neprihănit zămislită.

Dacă mă veți întreba “de ce?”, vă răspund prin relatarea unei povești de dragoste, pe care am citit-o de curând:

Doi prieteni foarte buni se cunoșteau din fragedă copilărie: erau acum doi liceeni în clasa a XII-a, cu puțin înainte de banchetul final. Ea era acum o tânără fermecătoare, dar care visa încă la domnul Perfecțiune și căreia i se părea că toată lumea își găsise sufletul pereche, în timp ce ea era sortită să rămână singură. El era un prieten de nădejde, care era alături de ea întotdeauna când avea nevoie de cineva sau de ceva. Erau așadar prietenii cei mai buni, dar nimic mai mult.

Într-o noapte, tânăra de 18 ani avu o străfulgerare și se apucă imediat să-i scrie un bilet prietenului ei cel mai bun, pe care i l-a și pus pe furiș a doua zi la școală în dulap. Îi scria:

Pentru că se apropie deja timpul când vom termina liceul, mi se pare că anul acesta a zburat cu viteza luminii. Am știut din clipa în care ne-am văzut că vom rămâne pe veci prieteni. Ai fost alături de mine în vremuri bune, dar și în vremuri triste și nu m-ai dezamăgit niciodată. Dar iată că îți scriu acum ce nu mi-am imaginat niciodată că îți voi scrie. Ceva ce nu mi-am imaginat niciodată că îți voi putea scrie. Cunoști discuțiile pe care le-am purtat amândoi despre dragoste și știi că nu am fost niciodată îndrăgostită. Că am citit despre dragoste doar în basmele copilăriei. Dar m-am înșelat amarnic. În seara aceasta, am priceput ceva extraordinar. Suntem prieteni de atâta timp, încât mi-a fost teamă să recunosc că te iubesc… dar te iubesc cu adevărat. Și știu asta, pentru că mă gândesc mereu la tine; fericirea ta este mai presus decât a mea. Îți scriu pretutindeni numele, pe care îl încercuiesc mereu și asta pentru că amândoi știm că cecurile nu se frâng niciodată, în schimb inimile pot fi ușor distruse. Știu că te iubesc, pentru că, atunci când sunt supărată, simplul fapt că mă gândesc la tine mă face să mă simt mult mai bine. Știu că te iubesc pentru că ori de câte ori ești cu altă fată simt cum acul geloziei mi se înfige în inimă. Nu știu ce aș mai putea să-ți spun, dar te asigur că inima nu minte, iar ea îmi spune că fiecare părticică din mine te iubește cu adevărat.

Timpul a trecut foarte greu până la sfârșitul orelor, când ea, cu inima palpitând de bucurie, a găsit un bilețel prin de dulapul ei cu următorul text:

N-am crezut că cineva poate așterne pe hârtie sentimentele pe care Dumnezeu m-a binecuvântat deja să le trăiesc. Cum ți-ai dat seama ca te iubesc atât de mult?

De foarte mult ori în Sfânta Scriptura, relația dintre Dumnezeu și poporul său a fost prezentată sub forma mariajului, a relației conjugale, de iubire. Și pentru că nouă, oamenilor, ne place să folosim analogii când vorbim despre Dumnezeu, vă invit să transpuneți această înduioșătoare poveste de dragoste împărtășită la relația Dumnezeu-om, în varianta sa perfectă concretizată în intimitatea relației Dumnezeu-sfânta Fecioară Maria. Deși ne place sau nu să o recunoaștem, e singura persoană care a meritat privilegiul zămislirii neprihănite, datorită fidelității și iubirii fără echivoc dovedite în fiecare clipă a vieții sale. Este astăzi momentul nu să punem la îndoială realitatea, conținutul sărbătorii de astăzi, ci mai degrabă să ne întrebăm de ce nu suntem în stare și noi, tinerii, creștinii de aici și acum să trăim și să răspundem pe măsura iubirii lui Dumnezeu, arătată nouă în fiece clipă a existenței noastre. De ce nu acceptăm să-i împărtășim iubirea?

Mi-am permis zilele acestea să arunc o privire fugară, recunosc, și din curiozitate, peste cererile de înscriere ale tinerilor la Acțiunea Catolică (pentru că mâine se va depune adeziunea ATC) și bineînțeles m-a interesat, dincolo de informațiile personale ale fiecăruia, motivația. Pregătindu-mă pentru această predică și citind lectura și evanghelia ce tocmai au fost proclamate, mi-a venit în minte motivația citită pe una dintre cereri, care spunea cam așa: “A descoperi adevărata comoară a sufletului tău trezește în tine un amestec de întrebări. În fiecare dintre noi este acest spirit de căutare, dar și posibilitatea de a oferi celor din jur iubire, bucurie, mângâiere, îmbărbătare și speranță”.

Aș vrea să încercăm să constatăm împreună că același lucru îl face liturgia cuvântului de astăzi: trezește în noi trei întrebări și vrea să ne îmbărbăteze, să ne încurajeze, să ne mângâie, să ne redea credința, iubirea și speranța. Iată și de ce!

Cu diferențele cuvenite de nuanță, trei sunt întrebările care se repetă în prima lectură și evanghelie: “Unde ești?” “Cine ți-a spus că ești gol?” și “Cum ai făcut aceasta?”. Interlocutorii lui Dumnezeu, vizavi de acest dialog, sunt trei: primii oameni, sfânta Fecioară Maria și noi înșine.

“Unde ești?”

- eram gol și m-am ascuns. Evitarea răspunsului. De fapt sunt… nicăieri. Fug… de tine, Doamne! Mi-e teamă…

- Maria e acolo, în treburile ei zilnice. Acel “unde ești” nu contează pentru ea, deoarece viața ei “sfântă și neprihănită” o duce la încrederea deplină în voința lui Dumnezeu.

“Cine ți-a spus că ești gol?”

- “femeia care mi-ai dat-o lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”. Din nou evitarea răspunsului. În fața evidenței greșelii comise, primul om încearcă doar scuze, să dea vina pe altcineva, chiar pe Dumnezeu dacă se poate…

- Maria este “plină de har”. Ca dovadă, să analizăm reacția la vizita și vestea îngerului. Logica noastră ne-ar face să ne imaginăm o Marie exaltată de perspectiva succesului de a fi mama Fiului lui Dumnezeu. Tuturor ne palce faima și renumele, nu?! În schimb ea întreabă doar “Cum va fi aceasta?!” și exprimă apoi fraza prea-cunoscută “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.

“Cum ai făcut aceasta?”

- primul om dă vina pe femeie, pe șarpe, nu acceptă responsabilitatea faptelor sale

- noua Evă, Maria răspunde prin “iată roaba Domnului”, așadar prin disponibilitate totală.

Și a venit rândul nostru să dăm un răspuns. Unde suntem? În tumultul grijilor noastre în care lăsăm spațiu minim sau chiar deloc pentru suflet, în care spiritul e sugrumat de materie și grijile pe care ea le ridică. Să nu uităm ce spunea Martin Luther King: “Valoarea unui om nu se măsoară în faptele pe care le face pe timp de pace, ci în faptele de care dă dovadă în vremuri de restriște”. Suntem așadar în această viață colorată, încărcată, stresantă, mereu în criză te timp, mereu în neajunsuri și probleme de tot felul. Să nu mai fie însă timp și spațiu pentru întrebarea fundamentală “Încotro?”

A doua întrebare. “De ce ne simțim adesea goi?” Fals, nu suntem goi. Suntem plini de har, însă atâta timp cât îl lăsăm pe Dumnezeu să locuiască în noi, după cum a făcut și sfânta Fecioară Maria. Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Când permite problemelor/ispitelor să ne încerce, ne dă întotdeauna și harul necesar să le facem față, să trecem cu bine peste, dincolo. Că nu se întâmplă acest lucru, e doar vina noastră, că avem încredere mai mult în forțele noastre decât în el, că nu credem în ajutorul său și, de ce nu, în minunile sale. Albert Einstein spunea: “sunt doar două moduri în care îți poți trăi viața. Unul este să nu crezi în minuni. Iar celălalt este să crezi că minunile se întâmplă la tot pasul”. Așadar noi alegem!

Ultima întrebare “Cum?” V-am mi spus eu cu altă ocazie că “De ce?” este întrebarea copilului iar “Cum?” e întrebarea creștinului matur. Sfânta Fecioară Maria nu cere explicații, ci întreabă cum se poate concretiza vestea îngerului. Să încetăm și noi să îl luăm tot timpul la tură pe Dumnezeu pentru ceea ce nu înțelegem sau pentru lucrurile a căror finalitate nu suntem în stare să o întrezărim. Să ne întrebăm mai degrabă “Cum pot face cel mai bine voia ta, Doamne, pentru că am încredere în tine și știu că îmi dorești doar binele?” În cazul Marie, faptul de a fi fără păcat e faptul că nu se lasă amenințată de îndoială, ci crede 100% în planul lui Dumnezeu.

Așadar, să ne permitem în conștiință luxul de a da răspunsuri sincere la cele trei întrebări: unde ești? De ce te simți gol? Când vei înlocui sfidătorul și revoltătorul “de ce?” cu maturitatea plină de disponibilitate a lui “cum?”

Ritul latin