Start > Ritul latin > Ce-i de făcut în timpul așteptării

Ce-i de făcut în timpul așteptării

7 December 2007
891 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul A)

Nu este numai problema de aspect și de dietă

Un tip puțin cam extravagant acest Ioan Botezătorul, însărcinat să ne avertizeze că Împărăția este aproape. Are un look de-a dreptul excentric: un fel de haină făcută din păr de cămilă, strânsă la șolduri – care trebuie să fi fost foarte slabe – cu o curea aspră de piele. Este și mai bizară dieta sa: lăcuste și miere sălbatică. Se pare că lăcustele la grătar sau prăjite ar fi fost hrana preferată și a esenienilor.

Oricum acele insecte erau preparate în multe feluri: cu apă și sare (mai mult sau mai puțin ca răcușorii noștri), sau uscate la soare și înmuiate în miere sau în oțet, sau și măcinate și amestecate cu făină de grâu pentru a obține cornulețe crocante (trebuie să amintim că, după ce a scotocit în bucătăria mănăstirilor, cineva, preocupat de salvarea trupului fraților săi, a sfârșit prin a propune rețete oportune și “delicatețele” culinare ale oamenilor din deșert…).

Fără îndoială Botezătorul trebuia să fie considerat de persoanele cu bun simț ca un nebun. Desigur era un personaj zbârlit, sălbatic, necioplit, ne îmblânzit, de care te apropiai cu precauțiile cuvenite. Și apare de aceea strident contrastul cu Personajul principal, Isus, care se prezintă incognito, adoptă un stil discret, se amestecă cu lumea obișnuită. Nu are nimic și nu face nimic pentru a atrage atenția asupra sa. Trece neobservat. Nimeni nu-l observă, pentru că nu îmbracă nici o haină solemnă a divinității, nici zdrențele oamenilor care făceau pocăință.

…Dar acea mulțime îl descoperă, îi semnalează prezența. Și trebuie să ne întrebăm în mod spontan dacă și astăzi, mai curând bunele maniere și oficialitatea și prudența și mijlocirile complexe de orice fel și raționamentele docte, nu ar fi în schimb particularitatea, nebunia, simplitatea, libertatea, nonconformismul autentic, caracterul direct și sinceritatea aspră a creștinului modurile cele mai adaptate pentru a manifesta sau cel puțin a face bănuită prezența Domnului.

Ioan are perii de cămilă la îmbrăcăminte, nu pe limbă. Când se află în fața fruntașilor religioși mai importanți, nu ezită să-i apostrofeze fără teamă (“pui de vipere!”), să-i amenințe (“cine v-a sugerat ca să fugiți de mânia care vine?”), să-i invite ca să schimbe conduita (“faceți roade vrednice de convertire”), avertizându-i s-o rupă cu fățărnicia și snobismul celor privilegiați (“…și să nu credeți că puteți spune despre voi: îl avem pe Avram ca tată. Vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avram din aceste pietre”). A fost desigur cineva care a protestat deoarece Botezătorul critica zdrobitor (în realitate lovea structurile, smulgea măștile, denunța ipocrizia), ataca autoritatea, lovea și făcea să sufere farizeii și saduceii (în realitate, dacă adevărul produce suferință, vina nu este a celui care spune, ci a celui…care nu-l poate suferi…).

Ioan, când este cazul, folosește invectiva usturătoare. Nu se pare că a mai avut nevoie să întrerupă, să clarifice, să corecteze. Dar el realizează, cel puțin în privința limbajului, figura “slujitorului” schițată de profetul Isaia: “Cuvântul său va fi ca o vargă care va lovi pe cel nelegiuit”. Într-o zi Botezătorul va părăsi deșertul și mâncărurile sale minunate pe bază de lăcuste prăjite înmuiate în miere, pentru a intra în palatul lui Irod (probabil fără ca să fie pregătite ceremonii rezervate celor mari ai zilei). Dar va ieși din el cu capul tăiat. Încă odată a avut curajul de a spune adevărul celor care nu le plăcea prea mult. Și nu a ținut cont de avertismentele curtenilor și a curtezanelor care probabil i-au recomandat să nu-l facă pe rege să sufere…

… Atunci, să încercăm să adoptăm persoana incomodă și un pic îndepărtată a Botezătorului ca ghid spre Nașterea Domnului, și chiar mai departe.

Un drum pentru Dumnezeu

Ioan ne invită să construim un drum. La citarea textului din Isaia, însă, trebuie să fie o eroare de la o punctuație greșită (sau poate Matei a fost cel care s-a împiedicat de vreo virgulă sau alt semn de punctuație). Oricum sensul este acesta: calea care trebuie trasată trece prin deșert. Spre Babilon trebuia să fie un drum principal (îl deducem din anumite cântece și din săpăturile arheologice). Ceva asemănător cu Via Apia sau cu Champs Elysees. Evreii deportați vor fi asistat, cu o oarecare admirație dar și cu un gust de amărăciune și umilire, la defilările triumfale, la manifestările grandioase pentru a celebra faptele uimitoare și victoriile repurtate de suveran.

Acum Isaia pretinde ca și pentru Domnul să se pregătească o “cale”. Nimic comun cu bulevardele din orașele cele mai faimoase, cu promenada Englezilor, via Veneto, via Roma, să spunem și via Nassa. Calea Domnului trece prin deșert. Calea dedicată lui Dumnezeu este o pistă care străbate un peisaj aspru și arid. Și totuși aceasta este calea eliberării. Dumnezeu sosește prin calea puțin triumfală a slăbiciunii, a micimii, a sărăciei, a modestiei, a lipsei de strălucire. Puterea și gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare și solemne (acestea nu folosesc decât să întunece, să banalizeze, chiar să ridiculizeze maiestatea divină).

Gloria lui Dumnezeu este fericirea poporului său. Triumful său este eliberarea. Onoarea lui Dumnezeu este asigurată când un asuprit înalță capul, când pe orizontul săracului răsare o rază de speranță. Manifestarea lui Dumnezeu vine de-a lungul drumului obositor al vieții de fiecare zi. Și pentru noi este vorba de a parcurge, de-a lungul Adventului, o cale cu mai puține lumini și decorații artificiale și ușurătate, dar punctată cu ceva serios, angajator, pe linia libertății, a simplității și a esențialității, și posibil într-o dimensiune de discreție.

În sfârșit, trebuie eliminate zorzoanele și însușit un stil de seriozitate. Toți avem nevoie să părăsim Babilonul. Și calea noastră prin deșert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu care vine, se poate numi “convertire” (“Convertiți-vă, pentru că împărăția cerurilor este aproape”). Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este cel de a-l sărbători convertiți.

În acest timp…

Viziunea lui Isaia (prima lectură) poate părea o pură utopie, dar nu este chiar așa. A asigura ceva mai mult dreptatea în privința celor săraci, a se preocupa cu adevărat de cei asupriți, a vorbi cu sinceritate fără a ține cont de interesele noastre imediate și de sensibilitatea celui puternic, a nu deveni complici cu cei vicleni care domină scena și a nu se lăsa momiți de ei, reprezintă o datorie realizabilă deja astăzi. A nu judeca “după aparențe” și de a nu lua hotărâri “din auzite” sau în mod conștient, constituie o datorie elementară care trebuie pusă în practică în actualitatea zilnică.

S-ar putea încerca în acest timp să nu lipim etichete în mod abuziv pe pielea persoanelor nu prea plăcute. Să nu condamnăm un film, o carte, un document, înainte de a fi avut cinstea elementară de a le cerceta direct (și cel puțin să fi încercat de a le înțelege). Desigur, ziua în care “lupul va locui cu mielul” și pantera va trăi în pace cu iedul, și copilul va putea să se joace fără pericole cu vipera, este încă departe.

În acest timp, însă, s-ar putea începe realizarea unei comuniuni senine între frații de credință, fără a reproșa vinovății închipuite sau infidelități, fără a revendica cu îngâmfare drepturi de primi născuți (Dumnezeu poate să facă să răsară creștini și din pietre). S-ar putea, în acest timp, să încercăm să stăm împreună abținându-ne de a ne devora unii pe alții cu acuze, vorbiri de rău, dezonoare, palavre. S-ar putea, în acest timp, să ne privim în față fără bănuieli și suspiciuni.

Chiar și Paul (a doua lectură) propune ceva care, în acest timp, se poate face. De exemplu, “să ne primim bine” unii pe alții așa cum Cristos ne-a primit pe noi. Fără a ține cont de gusturi, de simpatii sau antipatii, sau prejudecăți, și fără a obliga pe nimeni să tămâieze pe proprii lideri carismatici, pe proprii maeștri, pe propriile “stele” idolatrizate dincolo de bunul simț și pudoare. Este vorba de “a avea aceleași sentimente”, în ciuda diferențelor legitime și a conflictelor inevitabile. Este vorba de a realiza o unitate bogată în diversitate!

În așteptarea includerii noastre în acea armonie universală și totală, care va fi Împărăția definitivă, se poate și trebuie, în acest timp, să respingem geloziile, meschinăriile, rivalitățile, discriminările neghioabe și disputele și mai neghioabe. Și “când o bună primire devine dificilă, nu la această dificultate trebuie să privim, ci la Isus” (A. Seve). Speranța într-un viitor diferit, luminos, este trăită făcând, în acest timp, lucruri care se pot și trebuie făcute imediat. Și acesta este un mod de a aștepta Crăciunul: să ne apucăm, în acest timp, de lucru.

Ritul latin