- Liturghia din timpul zilei -

Naşterea lui Cristos este, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Cu ea începe era nouă sau era creştină. Cu această naştere începe numărătoarea anilor şi a secolelor, încetând numărătoarea de la întemeierea Romei sau a olimpiadelor greceşti. Dar nu pentru aceasta este important Crăciunul şi nici pentru tradiţiile, datinile străvechi, colindele care de Crăciun ne încălzesc inimile. Naşterea Domnului are o altă importanţă mult mai mare. Dacă odată, Adam, se ascundea îngrozit de glasul lui Dumnezeu; dacă cel dintâi criminal, Cain, a fugit până la marginile pământului ca Dumnezeu să nu dea de el, dacă dreptul Iob prefera să-l înghită pământul decât să audă glasul Domnului, glasul temut al lui Dumnezeu, iată, glasul de temut s-a transformat într-un gângurit de copil. Mântuitorul, pe care veacurile l-au aşteptat, după care lumea a suspinat, a venit în lume. Copilul care este vestit şi care se naşte din fecioară este argumentul iubirii lui Dumnezeu pentru această lume.

Din prima lectură de astăzi se desprinde îndemnul la puternica şi profunda bucurie mesianică, bucurie ce este vestită de crainicul care aleargă peste crestele munţilor, vestind Evanghelia. Domnul care s-a întors în Sion merge împreună cu cei eliberaţi: acesta este preludiul unei noi conştiinţe ce se naşte, a unui nou popor. În lumina sărbătorii Naşterii Domnului, acest text profetic se împlineşte. Cristos este mesagerul care vine pentru a vesti Evanghelia păcii şi a mântuirii, el care este culmea aspiraţiei istoriei şi a omului de astăzi. Anunţul şi, totodată, motivul bucuriei este “Împărăţia lui Dumnezeu” şi acest anunţ se împlineşte odată cu venirea lui Isus Cristos în lume. Sfânta Fecioară Maria a înţeles foarte bine cuvântul îngerului în momentul vestirii naşterii lui Isus: “Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele de Isus… Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,32-33).

Dar nu este suficient anunţul de pace al lui Cristos şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. E necesar ca noi să fim eliberaţi, să fim obiectul dreptăţii şi al păcii lui Cristos, atenţi, sinceri, curajoşi în a ne asuma aceste valori ce ne edifică, cu Cristos, întotdeauna prezent în istoria şi viaţa oamenilor.

Mesajul evanghelistului Ioan culminează în cuvintele binecunoscute: “Şi Cuvântul s-a făcut trup”. El, în care “era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Tuturor celor care l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu” (In 1,14.4.12). Acesta este adevărul care ne stă în faţă acum, acesta este adevărul în care trebuie să ne găsim bucuria: Dumnezeu s-a făcut om. Să ne gândim la acest lucru: Cuvântul s-a făcut trup. Care Cuvânt? Cuvântul de iubire, care s-a făcut trup omenesc pentru a putea fi văzut, ascultat şi urmat. S-a făcut trup, pentru a ne da speranţa că după ce vom pierde acest trup, îl vom regăsi. Isus ne-a deschis calea spre Dumnezeu făcându-se vizibil, devenind el lumina lumii.

Cristos, Cuvântul veşnic al Tatălui, bogăţia fără margini şi strălucirea cea veşnică, pe de o parte; ieslea, animalele din grajd, păstorii cei simpli, întunericul şi sărăcia pe de altă parte, sunt contraste de neînţeles şi de nepătruns. Pentru omul de rând, totul este învăluit de mister, iar faptele par a fi de legendă. Pentru cel credincios, evenimentul înseamnă iubire, înseamnă mântuire, căci însuşi Dumnezeu, Cuvântul veşnic, se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască. “Cuvântul s-a făcut om pentru ca omul, intrând în comuniune cu el şi primind înfierea divină, să poată deveni fiul lui Dumnezeu”, ne învaţă sfântul Irineu (Adversus Haereses 3,19,1). În faţa acestui adevăr, astăzi, noi ne închinăm. În faţa acestui adevăr vestit de profeţi şi în cele din urmă arătat în Fiul lui Dumnezeu noi ne plecăm întreaga fiinţă, pentru a înnoi viaţa din noi, pentru a reaprinde şi a întări lumina din noi, pentru a ne pregăti încontinuu la întâlnirea cu Dumnezeu. Cine ar fi putut să înţeleagă aceste lucruri fără să le fi primit prin descoperirea lui Dumnezeu? Cine ar fi gândit că e posibil ca un Dumnezeu să se umilească atât de mult şi să se apropie de om pentru a-l înălţa la o demnitate aşa de mare?

Această doctrină a superiorităţii Fiului lui Dumnezeu ne este expusă şi de autorul scrisorii către evrei. Ideile ce se contrapun: în trecut – în aceste zile; părinţilor – nouă; prin profeţi – prin intermediul Fiului său, exprimă două momente diferite ale istoriei mântuirii şi totuşi în perfectă continuitate. Isus care s-a născut este vestitorul păcii şi al libertăţii. Isus comunică omului un nou mod de a fi om. Pare imposibil să poţi avea un contact personal cu Dumnezeu, dacă el însuşi nu iese în întâmpinarea omului în formă personală. În felul acesta, Crăciunul este un mister de comuniune ce înflăcărează şi înalţă demnitatea omului în Cristos pe planul unei mature conştiinţe de sine. Însă, pentru unii, Crăciunul înseamnă doar o simplă sărbătoare înscrisă în calendar şi nu un eveniment al mântuirii, capabil de a zgudui lumea din interior.

Cu câţiva ani în urmă, în Italia, s-a petrecut următorul fapt. Într-o dimineaţă rece şi ceţoasă, tocmai ajunul Crăciunului, un poştaş, cu un pachet mare în braţe, sosi la uşa unui bătrân. “Intră!”, zise un glas din interior. Poştaşul intră. Era o locuinţă veche: camera era întunecoasă şi plină de praf. “Priviţi ce pachet frumos pentru Crăciun!”, zise bucuros poştaşul. “Mulţumesc, puneţi-l acolo, jos”, zise bătrânul, trist. “Dar, domnule, ar trebui să vă bucuraţi că v-a venit un astfel de pachet”. “Nu pot”, zise bătrânul cu lacrimi în ochi. Şi povesti poştaşului ce s-a întâmplat cu fata lui care se căsătorise cu un om bogat. În fiecare an îi trimitea pentru Crăciun un pachet însă niciodată un salut personal, o vizită, o invitaţie ca să meargă de Crăciun la ei. Apoi se ridică şi zise: “Veniţi şi uitaţi-vă”. Poştaşul îl urmă până în magazia plină cu pachete de Crăciun, pe care le primise în anii precedenţi. “Dar nici măcar nu le-aţi desfăcut!” exclamă poştaşul uimit. “Nu”, zise trist bătrânul. “Nu este iubire în ele”.

Crăciunul a devenit pentru mulţi sărbătoarea cadourilor, dar înainte de toate, Crăciunul este sărbătoarea marelui dar făcut de Dumnezeu omenirii. A dărui cadouri, nu e ceva rău în sine, ci un mod de a participa la dărnicia lui Dumnezeu. Totuşi, cadoul, se poate transforma într-o tradiţie în care nu este iubire. Sărbătoarea Crăciunului a pierdut oare adevărata sa semnificaţie, deformată de anumite sărbători folclorice? Ce trebuie să însemne pentru noi, adevăraţii creştini? Este o sărbătoare a mâncării, o ocazie de a oferi şi de a primi cadouri? Este un moment de popas, de destindere în care uităm de monotonia vieţii? Este oare un mănunchi de datini cu obiceiuri, colinde pe care le-am moştenit de la strămoşi şi pe care an de an le aşteptăm cu nerăbdare? Dacă la toate acestea se reduce Crăciunul, atunci este zadarnic şi fără folos pentru sufletul nostru. În felul acesta am transformat Crăciunul într-o sărbătoare folclorică, l-am redus la o banală sărbătoare exterioară plină de sentimentalism.

Sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie sărbătoarea dragostei ce manifestă în mod minunat până unde a ajuns iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Când primii oameni, pentru îngâmfarea şi neascultarea lor au pierdut toate darurile acordate lor, Dumnezeu a hotărât să-i smulgă din mizeria lor. Şi în ce mod? Nimeni nu a putut să-şi închipuie. Promiţând şi trimiţându-l pe Fiul său în lume, făcându-se om în sânul unei Fecioare. El a comunicat oamenilor viaţa lui Dumnezeu. Şi cu ce preţ? Acela al ieslei, cu prelungirea ei, crucea.

Crăciunul trebuie să fie o sărbătoare a speranţei. Cum putem să ne lăsăm cuprinşi de teamă, de disperare, ştiind că suntem iubiţi de Dumnezeu în aşa fel? Cristos, Fiul său, nu este cel prezent în mijlocul nostru? El ne eliberează de păcatul, de egoismul şi de îngâmfarea noastră; el risipeşte întunericul, ne păzeşte şi ne susţine în drumul nostru nesigur.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei: de aceea, oricâte necazuri, lipsuri şi suferinţe ne-ar înconjura, astăzi să uităm totul şi să ne bucurăm. Sfântul Francisc de Assisi voia ca nu doar oamenii, dar toate făpturile să se bucure în această zi.

Să ne apropiem şi noi de ieslea lui Isus, să privim, să adorăm şi să reflectăm. Stăpânul lumii nu are casă, nu are leagăn. Cel nemărginit, pe care cerurile nu-l pot cuprinde, a încăput într-o iesle. Cel care îmbracă pământul în verdeaţă este îmbrăcat în scutece. Cel care dă rodnicie ogoarelor, plânge de foame.

Doamne Isuse, tu ai venit în mijlocul nostru; tu ai vrut să fii unul dintre noi. Ştim noi să recunoaştem prezenţa ta vie? Adună-ne în jurul tău, ca şi păstorii în jurul ieslei, pentru ca, uniţi cu tine, să trăim ca adevăraţi fii ai Tatălui şi să participăm la viaţa ta divină.

Petru Cojocaru