- Liturghia de noapte -

“Vă vestesc o mare bucurie; astăzi vi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).

Întregul univers se află într-o deosebită bucurie în această Noapte Sfântă, în care celebrăm memorialul Naşterii Domnului. Dumnezeu cel invizibil şi transcendent îşi face vizibilă prezenţa într-o făptură umană la Betleem. Tot universul jubilează în această noapte feerică, tresăltând în cântări de bucurie şi de preamărire. Şi cum să nu se bucure universul, când într-un mic spaţiu cosmic numit Pământ, într-un loc circumscris şi limitat, grajdul din Betleem, Dumnezeu cel infinit vine să locuiască. Este bucuria întregului univers căci cerul şi pământul îşi unesc glasul pentru a intona coborârea în lume a Fiului lui Dumnezeu: “Gloria in excelsis Deo et in terra pax hominibus bonae voluntatis” – Mărire întru cei de sus şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă (Lc 2,14).

Misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în istoria umană constituie prin excelenţă un eveniment salvifico-universal şi fără precedent, de o importanţă absolută pentru răscumpărarea lumii, încât Dumnezeu în înţelepciunea sa mântuitoare a voit să-l pregătească în mod progresiv timp de veacuri. Conciliul al II-lea din Vatican declară: “Economia veterotestamentară avea ca raţiune majoră de a fi pregătirea venirii lui Cristos, Răscumpărătorul lumii şi a Împărăţiei sale mesianice, anunţarea profetică a acestei veniri şi de a o face cunoscută prin diferite simboluri” (DV 15).

Istoria promisiunii unui Salvator începe imediat după căderea primilor oameni în păcat. Apare prima profeţie mesianică. Dumnezeu îşi manifestă bunătatea sa inefabilă când spune: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei” (Gen 3,15). În decursul istoriei mântuitoare veterotestamentare, Dumnezeu şi-a comunicat planul de mântuire unor oameni aleşi de el, printre care sunt şi profeţii, mesageri ai Cuvântului divin, având misiunea de a anunţa şi a prezice. Aceşti profeţi, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, prevestesc multe evenimente mesianice care devin realitate istorică în persoana lui Cristos. În acest sens, Liturgia Cuvântului din această noapte ne invită să reflectăm asupra evenimentului Naşterii lui Mesia – soteriologic şi escatologic înfăptuită în persoana Pruncului de la Betleem.

Profetul Isaia prevesteşte evenimentul naşterii lui Mesia şi descrie câteva din prerogativele sale: “Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii” (Is 9,5). Mesia va guverna asupra întregului univers, iar domnia lui va fi veşnică. Nu va fi un Mesia politic, şi de aceea nu-şi va întemeia o împărăţie politică, bazată pe principii şi ideologii politice, economice sau de alt interes, ci va fi Mesia Salvatorul omenirii, care-şi va întemeia o împărăţie bazată pe judecată şi dreptate, iubire şi pace. Aşadar, regalitatea Mesiei nu este lumească, nu poate fi comparată cu regalitatea politică a oamenilor, nu se încadrează în realităţile timpului şi ale spaţiului, ci le transcende; ea este mistică şi eternă.

Această profeţie mesianică a lui Isaia devine realitate istorică în evanghelie. Evanghelistul Luca relatează circumstanţele evenimentului naşterii lui Isus. Venind vremea Mariei de a naşte, în timp ce era la Betleem cu Iosif, l-a născut pe Pruncul Isus. “L-a înfăşat şi l-a culcat într-o iesle, pentru că nu le oferea ospitalitate” (Lc 2,7). Evanghelistul relatează şi faptul că în acea regiune, în care Isus s-a născut, erau şi nişte păstori cărora le apare un înger al Domnului pentru a le face cunoscut evenimentul. Aceşti păstori se înspăimântă la apariţia imprevizibilă a îngerului, însă sunt imediat consolaţi când le spune că are un mesaj de bucurie pentru ei şi pentru întreg poporul: “Astăzi în cetatea lui David s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Şi ca să fie sigur că îl vor întâlni pe Cristos, îngerul le vorbeşte despre un semn pe care îl descrie, semn după care pot să-l identifice pe Cristos: “Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle” (Lc 2,12).

Din contextul evanghelic reiese că optica lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu cea umană. Dumnezeu preferă să se reveleze mai întâi unor oameni simpli, marginalizaţi de societate, unor păstori. Dumnezeu care ne-a răscumpărat prin Întruparea sa, preferă în loc de palat un grajd străin şi rece, în locul companiei unei mulţimi de oameni cu poziţii sociale deosebite, compania părinţilor, a animalelor din grajd, în loc de leagăn împărătesc, o iesle, în loc de aşternut moale, fân şi paie, în loc de purpură princiară, scutece sărăcăcioase. Şi toate acestea erau “avere” străină. El căruia îi aparţin toate comorile lumii, s-a lipsit de toate din umilinţă şi iubire pentru noi. Iată cum îşi începe Isus opera de răscumpărare, luând asupra sa de bunăvoie sărăcia totală şi indiferenţa lumii care refuză să-l primească într-un adăpost omenesc.

Există o unitate inscindabilă între profeţia mesianică a lui Isaia din prima lectură, universalitatea mesajului mântuitor al evangheliei şi dimensiunea universală a harului propusă de Apostolul neamurilor într-un discurs parenetic adresat lui Tit, aşa cum am auzit în cea de-a doua lectură. Apostolul, prin expresia “s-a arătat harul lui Dumnezeu” (Tit 2,11), scoate în evidenţă condescendenţa Creatorului faţă de creatură; Dumnezeu nu părăseşte fiinţa decăzută ci o reconstituie la viaţa supranaturală şi divină. Harul lui Dumnezeu s-a arătat, adică s-a manifestat în Persoana lui Cristos, cu alte cuvinte harul a fost personificat.

Cristos, prin Întruparea şi Misterul său Pascal, a răscumpărat obiectiv tot universul. Pentru a avea parte de roadele răscumpărării, trebuie să ne-o apropriem în mod subiectiv şi personal. Şi cum putem noi apropria această răscumpărare obiectivă în viaţa noastră? Mai întâi printr-o convertire a inimii care constă în renunţarea la păcat şi adeziunea la Cristos; prin participarea la Sfintele Sacramente, la Sfânta Liturghie în care se actualizează, se prezentifică opera răscumpărătoare a lui Isus Cristos. Apoi, prin conformarea vieţii noastre lui Cristos în acte concrete.

Viaţa noastră creştină trebuie să fie un proces de convertire continuă pentru a ne configura tot mai mult lui Cristos. Părăsind păcatul şi poftele lumeşti, să trăim în caritate, cumpătare, dreptate, pietate, după cum spune şi sfântul Paul (cf. Tit 2,12). Din iubire pentru Pruncul Isus, săracul prin excelenţă, să ne detaşăm sufleteşte de orice afecţiune dezordonată pentru a ne păstra libertatea interioară a spiritului şi a ne ocupa cu mai multă râvnă de singurul lucru necesar: sfinţenia vieţii prin practicarea virtuţilor lui Isus.

Solemnitatea Naşterii lui Cristos nu este o simplă amintire, aniversare, comemorare sau evocare psihologică a evenimentului istorico-salvific înfăptuit acum 2000 de ani în urmă. Noi nu celebrăm în timpul Bisericii o repetiţie ciclică a evenimentului naşterii lui Cristos, petrecută acum 2000 de ani în urmă la Betleem. La Crăciun Cristos nu se mai naşte încă o dată. Naşterea lui Cristos este irepetabilă din punct de vedere istoric. El nu se naşte ori de câte ori îl celebrăm. Cristos s-a întrupat o dată pentru totdeauna.

În timpul Bisericii, celebrarea naşterii lui Isus este un memorial liturgic, adică o actualizare, o prezentificare reală a evenimentului istoric în liturgie. Prin celebrarea liturgică a Naşterii lui Cristos în timpul istoriei Mântuirii, care include şi timpul Bisericii, devenim contemporani cu evenimentul istoric. Solemnitatea Naşterii lui Isus este un eveniment mântuitor pe care îl actualizăm în celebrarea liturgiei.

De aceea, să participăm fiinţial şi activ la celebrările liturgice ale misterului naşterii Domnului. Crăciunul, naşterea lui Cristos, să inunde sufletele noastre de pace, bucurie, fericire, credinţă, speranţă şi caritate.

Se relatează despre un grup de copii care cu ocazia sărbătorilor Crăciunului s-au înţeles să viziteze şi să ajute, cu ceea ce le stătea în putinţă, un om în vârstă şi neputincios care locuia în acelaşi cartier cu ei. Au mers la el acasă ducându-i ceva de mâncare. Au făcut curăţenie, ordine în casa lui, i-au instalat un pom de Crăciun pe care l-au împodobit şi i-au cântat câteva colinde, reuşind să producă în inima şi casa bătrânului bucurie şi fericire. Această atmosferă creată de copii a făcut ca el să uite de neputinţă, de vârstă şi să simtă, să trăiască în acest fel şi el bucuria Naşterii Domnului.

Asemenea acestor copii, să producem şi noi bucurie în sufletele celor nevoiaşi, neputincioşi, bătrâni, văduve, săraci, orfani şi marginalizaţi, prin acte concrete de caritate şi de milă. Să întreprindem acţiuni umanitare. Să manifestăm o atitudine de disponibilitate, solidaritate şi filantropie faţă de aceşti semeni nevoiaşi, să le întindem o mână ca să simtă şi ei bucuria Crăciunului şi să nu ne comportăm asemenea celor care nu i-au oferit un adăpost omenesc lui Isus la naşterea sa.

Naşterea lui Cristos produce bucurie pentru că în această zi am fost răscumpăraţi, reabilitaţi la viaţa supranaturală pe care am pierdut-o. Participanţi fiind la bucuria naşterii Domnului, să purtăm în lume Vestea Mântuirii, mesajul bucuriei şi al păcii pentru că prin naşterea lui Cristos am fost salvaţi şi răscumpăraţi, aşa cum ne-am rugat la antifonul de la intrare: “Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, pentru că s-a născut Mântuitorul în lume. Astăzi a coborât din cer pace adevărată”.

Carmil Duma