Episodul lui Zaheu se pretează la diverse lecturi. Liturghia ne-a indicat una foarte precisă, în prima lectură şi psalmul responsorial. În acest episod legat de Zaheu, păcătosul pocăit şi convertit, observăm acel act de dragoste al lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale. Oamenii şi mai ales fariseii îl dispreţuiau pe Zaheu, fiindcă era compromis din cauza banilor, a funcţiei sale de perceptor, în slujba unei puteri de ocupaţie, şi poate pentru simplul fapt că era mic de statură, încât cu toţii spuneau: “Este un mare păcătos!”

Fiul lui Dumnezeu, în schimb, nu ţine cont de toate acestea şi merge la el acasă. Isus părăseşte mulţimea admiratorilor care-l primise la Ierihon şi merge după Zaheu! Imită pe Bunul Păstor, care lasă cele nouăzeci şi nouă de oi, pentru a merge în căutarea celei care lipseşte dintr-o sută. Raţiunea acestui gest o aflăm în marea gingăşie a lui Dumnezeu, care îi compătimeşte pe toţi oamenii, care iubeşte toate făpturile sale şi care nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat, care iubeşte viaţa, şi care înştiinţează şi care pedepseşte numai ca omul să nu mai facă rele şi să creadă în Domnul. Sunt cuvinte, care amintesc şi poate chiar comentează profeţia lui Ezechiel: “Nu vreau moartea păcătosului, ci ca să se pocăiască şi să fie viu” (Ezechiel 33,11).

Sfântul Irineu a cuprins această revelaţie biblică într-o frază celebră: “Slava lui Dumnezeu este omul viu”. Privit prin această prismă, episodul cu Zaheu ne apare, ca şi parabola Vameşului şi a Fariseului, desprins de realitate. Poate că pentru aceasta a introdus Luca acest episod în Evanghelia sa tocmai aici, şi drept concluzie a reprodus cuvintele lui Isus: “Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Isus a venit pentru a primi în numele lui Dumnezeu pe toţi cei izolaţi, părăsiţi sau nedreptăţiţi de sistemul religios (păgâni, vameşi, prostituate).

Cine nu acceptă acest plan de lucru al lui Dumnezeu se exclude singur, automat de la mântuire. Din paginile Evangheliei noi vedem că Isus lucrează exact în stilul de lucru al lui Dumnezeu: Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe vameşul pocăit din templu, şi îl slobozeşte cu inima încărcată de păcatele sale pe fariseul cel mândru şi plin de sine; Isus aduce mântuire casei lui Zaheu, însă îi lasă pe de lături pe toţi înţelepţii şi conformiştii Ierihonului. Ceea ce am meditat până acum nu este altceva decât metoda de lucru al lui Dumnezeu, însă acest episod are doi protagonişti: pe Isus şi pe Zaheu. Chiar şi felul de lucru al lui Zaheu, al omului, conţine o învăţătură esenţială şi ea priveşte atitudinea faţă de bogăţie şi faţă de săraci.

Din acest punct de vedere, pentru a fi înţeles cum se cuvine, episodul lui Zaheu trebuie citit pe fondul celor două fragmente care-l preced imediat în Evanghelia lui Luca: parabola bogatului nemilostiv şi episodul tânărului bogat. Prin această expunere, Evanghelistul a înţeles să dea Bisericii o idee exactă şi completă gândirii lui Isus cu privire la bogăţie. Deosebirea dintre Zaheu şi bogatul îmbuibat, nemilos, este că acesta din urmă îi refuză săracului chiar şi firmiturile ce cădeau de pe masa lui, însă celălalt oferă chiar jumătate din averea sa săracilor. Unul foloseşte averea numai pentru el şi pentru prietenii săi, celălalt dă din bunurile sale şi altora, săracilor.

Atenţia este îndreptată asupra bogăţiei. Bogăţiile sunt nedrepte atunci când sunt acaparate pe căi întortocheate, prin exploatarea celor slabi şi lipsiţi de apărare, spre a fi folosite pentru propria îndestulare, îmbuibare, desfrâu şi lux; însă încetează de a mai fi nedrepte atunci când sunt rodul propriei osteneli, al unei munci oneste şi cumpătate, şi mai ales dacă din acestea se rezervă o parte săracilor, pentru că în felul acesta omul bogat îl imită pe Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu este bogatul prin excelenţă, pentru că ale Lui sunt toate cele ce există pe acest pământ; ale Lui sunt toate bogăţiile, însă El pe toate le-a dat spre binele şi spre bucuria creaturilor sale; aerul, soarele, ploaia, fără a mai ţine cont de cel vrednic şi de cel nevrednic.

Vom privi acum episodul lui Zaheu pe fondul episodului tânărului bogat. Într-o zi s-a prezentat la Isus un tânăr bogat şi L-a întrebat ce anume să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Mai întâi de toate Isus i-a indicat observarea poruncilor şi apoi a adăugat: “Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în ceruri. Apoi vino şi urmează-mă” (Luca 18,22). “Tot ce ai!” Deosebirea dintre acest tânăr şi Zaheu se află tocmai aici: tânărului i se cere să împartă tot ceea ce are săracilor, în vreme ce Zaheu este mântuit şi acceptat de Isus cu toate că el oferă numai jumătate din averea sa săracilor, iar cealaltă jumătate şi-o opreşte pentru sine.

Spre deosebire de bogatul nemilos şi îmbuibat, Zaheu oferă jumătate din bunurile sale săracilor, cu alte cuvinte Zaheu rămâne tot bogat. Meseria lui de mai marele vameşilor din bogata cetate a Ierihonului, care deţinea monopolul unor produse rare şi scumpe, îi oferea ocazia de a rămâne tot înstărit şi bogat, chiar şi după acea drastică reducere a averilor sale. Însă tocmai aici se află cea mai importantă învăţătură care rectifică o impresie falsă datorată altor pericope din Evanghelii: nu bogăţia ca atare o osândeşte Isus fără drept de apel, ci folosirea nedreaptă a acesteia. Şi omul bogat se poate mântui. Atunci când Isus a pronunţat acele cuvinte îngrozitoare: “Mai uşor va trece cămila prin urechile acului…”, ucenicii înspăimântaţi îi cerură explicaţii, la care Isus răspunse: “Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27).

În această privinţă Zaheu ne este cea mai bună dovadă că Dumnezeu poate face şi o minune, convertindu-l şi mântuindu-l pe omul bogat, fără a-l reduce la starea de sărăcie. O speranţă pe care Isus nu a tăgăduit-o niciodată, ci chiar a alimentat-o prin vizitarea atât a săracilor cât şi a bogaţilor, ba chiar şi a comandanţilor militari pe care a avut ocazia de a-i cunoaşte. Desigur, El nu i-a linguşit niciodată pe cei bogaţi, şi nu a căutat nicicând favoarea vreunuia dintre ei. Însă cu totul altfel se poartă acum cu Zaheu. Această căpetenie a vameşilor, mai înainte de a auzi de la Isus cuvintele: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta…”, luase deja o hotărâre temerară: să dea jumătate din banii săi, ca şi din bunurile adunate, să repare toate nedreptăţile, restituind totul împătrit.

Dacă ne gândim bine, aceasta îi cere omului bogat un curaj pe măsura jertfei, dacă nu chiar mai mare decât acela de a se debarasa de toate şi de a trăi fără nici o responsabilitate. În felul acesta, episodul lui Zaheu apare ca un model al unei convertiri evanghelice: el se întoarce la Dumnezeu convertindu-şi fraţii. Aşadar, se confirmă şi în acest domeniu al bogăţiei tulburătoarea originalitate şi diversitate a lui Dumnezeu: El are întotdeauna şi oricând la îndemână soluţionări diverse şi noi în acelaşi timp, pentru fiecare om şi pentru fiecare caz aparte. Noi suntem cei care schematizăm şi împărţim lumea în două, însă Dumnezeu nu schematizează nimic, ci inventează posibilităţi şi moduri de mântuire tot mai noi şi mai adecvate, iar nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne acomodăm cu stilul Lui de a lucra, pentru că dacă nu ne vom obişnui cu acesta, cu toţii riscăm a deveni nişte farisei.

Din Evanghelia de astăzi reiese pentru bogaţii comunităţii noastre – bineînţeles, dacă există bogaţi printre noi – o nădejde, dar în acelaşi timp şi o chemare. Pot fi adevăraţi ucenici ai lui Isus chiar şi bogaţii, numai dacă vor; însă în cazul acesta trebuie să-şi schimbe radical atitudinea şi părerea cu privire la bogăţiile lor. Nu spune nimeni că unica manieră spre a-şi legitima atitudinea cu privire la bogăţiile ce le posedă ar fi aceea de a vinde totul şi a împărţi săracilor, ca pe vremea apostolilor. Astăzi ar putea exista o soluţionare mai bună şi tot atât de conformă Evangheliei, folosind bunurile materiale cu simţul responsabilităţii şi al dreptăţii sociale. Dincolo de aceste exigenţe, care de altfel nu sunt ale multora, rămâne obligaţia de a contribui după putinţă la opere şi activităţi sociale sigure şi oneste.

“La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” am auzit spunându-ni-se – nici chiar a dezlipi inima bogatului de bogăţiile sale. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat cu Zaheu, dacă cineva – Isus omul – nu l-ar fi iubit, nu l-ar fi căutat, nu l-ar fi socotit vrednic de prietenia Lui. Chiar şi în zilele noastre, omul îşi poate afla forţa, tăria sufletească în a fi darnic şi binevoitor faţă de toţi oamenii, numai atunci când va fi dispus să primească realitatea Împărăţiei, dragostea lui Dumnezeu şi Lumina Sfântului Duh.