- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Se începe de la sfârșit

Posted By pr. Alessandro Pronzato On November 29, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Fiecare zi este ultima zi

Se începe de la sfârșit. Am putea spune, în mod paradoxal: “La început era sfârșitul”. Anul liturgic se deschide în perspectiva ultimei zile. O zi care, deși rămâne secret, se înscrie în fiecare din zilele care compun calendarul nostru. Cunoaștem desigur pioasele recomandări: să trăiești această zi ca și cum ar fi ultima. Primește Euharistia ca și cum ar fi ultima din viața ta. Îngenunchiază-te în fața duhovnicului ca și cum ar fi pentru ultima oară. Tu, preotule, celebrează cu evlavie Sfânta Liturghie ca și cum ar fi ultima.

Totul este acceptabil, cu excepția acelui “ca și cum”. În realitate, aceasta este prima și ultima zi. Nu va mai fi alta. Această Sfântă Liturghie este ultima. Nu o vei mai putea celebra o altă dată. Ocazia de a face bine pe care ai pierdut-o astăzi nu se va mai repeta. Cea care contează, și pe care ar trebui s-o sărbătorim, este ultima Împărtășanie. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asculți astăzi este irepetabil. În viață nu este ca la teatru. În viață nu se dau replici. Orice acțiune este definitivă. Orice ocazie este unică. Orice gând, gest, discurs, sunt “exclusive”, care nu pot fi reproduse.

Această zi, această clipă, nu se prezintă din nou. Ziua pe care o trăiești este ultima zi. Acest moment, pentru tine, este ultimul moment.

Așteptarea celui neașteptat

Și există și un alt aspect paradoxal. Trebuie să trăim conștienți, în speranță și seninătate, fără neliniște și teamă, așteptarea sfârșitului și, mai ales venirea glorioasă a Domnului (parusia), dar aceasta va veni pe neașteptate. Este vorba de ceva sigur și necunoscut în același timp. Mă frapează și mă neliniștesc mult acele indicații misterioase: “Doi oameni vor fi la câmp: unul va fi luat și celălalt lăsat. Două femei vor fi la moară: una va fi luată și cealaltă lăsată”. Din aceasta rezultă surprinzător faptul că evenimentul decisiv este prezentat în contextul ocupațiilor zilnice, și judecata (a fi luat de Domnul și a fi lăsat, abandonat, separat de El) se exprimă în interiorul activității absolut obișnuite, profane. Pare că zilele și obligațiile din “zilele de lucru” devin materia de examen.

Dar apoi descoperim că și criteriile de evaluare din partea lui Dumnezeu sunt imprevizibile. De ce din două persoane care fac același lucru, se dedică la aceeași activitate, una este primită de Domnul și cealaltă condamnată? Lama ascuțită a judecății nu separă numai persoane. Separă și acțiunile Bisericii, ale unei comunități, ale unui singur individ. Nu totul are aceeași valoare. Nu totul este acceptabil, nici prezentabil, în ciuda aparențelor. Etichetele religioase care ar trebui să acopere și să garanteze mulțimea, nu împiedică o riguroasă separare și o severă distincție.

Dumnezeu nu este dispus să “ia” totul în bloc. Dumnezeu scotocește în grămadă. Alege. Examinează. Prețuiește. Distinge. Desigur: care din acțiunile mele sunt prețioase în ochii săi? Care dintre lucrurile pe care le adun, care din activitățile pe care le înmulțesc cu frenezie, îl interesează într-adevăr? Nu ar fi cazul să încep eu primul să “las” ceva care desigur El îl va lăsa, și să mă dedic altui lucru care, poate, ar putea lua în considerație? Chiar dacă parusia vine pe neașteptate și venirea Domnului ne ia pe nepregătite (tipică, în această privință, parabola hoțului nocturn), totuși cel credincios este constrâns să se întrebe asupra orientării pe care o dă prezentului său și asupra consistenței valorilor pentru care trăiește.

Ce distrat?

Vigilența, care constituie una din temele de fond al marelui și complexului discurs escatologic din Matei, și care trebuie să caracterizeze existența creștinului, este ilustrată, în negativ, de atitudinea luată de contemporanii lui Noe în timp ce este gata să se abată asupra lor catastrofa: “…În zilele de dinainte de potop mâncau și beau, se căsătoreau, până când Noe a intrat în arcă, și nu au băgat de seamă că vine potopul care i-a înghițit pe toți…”. Acei indivizi nu sunt învinuiți (cum se întâmplă în cap. 6 din Geneză) pentru conduita lor rea și pentru motivul violenței semănate pe pământ.

În gura lui Isus acuzarea se restrânge la o singură vină: “N-au observat nimic”. Adică, erau neatenți, distrați, împrăștiați, disipați. Și chiar neprevăzători. Inconștienți. Nesocotiți. Încapabili de a “bănui” ceea ce era gata să urmeze. Același lucru se poate întâmpla și în viața noastră. Nu facem nimic rău. Totul este normal. Totul este în regulă. Se mănâncă. Se bea. Ne expunem la radiațiile benefice ale televiziunii. Se fac afaceri. Se comentează faptele altora. Sunt programate întâlniri. Se stabilesc vacanțele. Se organizează sărbători. Se răsfoiește ziarul. Se aruncă o privire asupra horoscopului.

…Și suntem distrați în privința esențialului. Suntem incapabili de a bănui. Da, a bănui că sub crusta superficială este o altă realitate de perceput. A bănui că anumite acțiuni au valoare veșnică. A bănui că anumite întâlniri pot fi determinante. A bănui că examenul cel mai important cu consecințe iremediabile este cel dat astăzi. A bănui că viața poate fi trăită în alt mod. A bănui că acest timp, acest ceas, îmi sunt date pentru altceva. A bănui că… acesta nu sunt eu! Bănuiala că ceea ce este prețios, decisiv, tulburător, neașteptat, poare fi ascuns sub învelișul obișnuitului și al cunoscutului, reprezintă cealaltă față a vigilenței.

Creștinul bănuiește că sub solul profan pe care calcă înflorește un teritoriu sacru. Creștinul observă mesajul secret conținut în situațiile cele mai comune, percepe semnalul misterios care este transmis de realitățile cele mai neînsemnate. Cititorul atent al Evangheliei bănuiește că așteptarea se traduce, fundamental, într-o îndatorire de realizat. Ucenicul bănuiește că ultima zi nu reprezintă o catastrofă, ci o promisiune, ba chiar o împlinire a tuturor promisiunilor.

Cineva sfâșie învelitorile

La începutul adventului răsună foarte oportun avertismentul dur al lui Paul: “Acum este timpul de a vă trezi din somn”.

Este ca și cum apostolul ar trage, fără milă, învelișurile moi și dese cu o smucitură viguroasă sfoara care ridică jaluzelele.

Noaptea din care trebuie să ieșim este cea a unei vieți lipsite de culoare, fără semnificație, lipsită de gust, plată, banală.

Este ora de a întrerupe legănarea din fotoliul comod al obiceiurilor liniștitoare. Trebuie să scuturăm de pe umeri greutatea care ne face să târâm picioarele, să alungăm întunericul care ne încețoșează vederea.

Trebuie să ne familiarizăm cu lumina. Lumina blândă care răsare de la Betleem. Și cea, fulgerătoare, de la venirea finală a Domnului în slavă. Rămâne de precizat:

- Somnul periculos nu este numai cel personal, ci și mai ales somnolența și somnambulismul colectiv.

- Nu ajunge să ne sculăm devreme dimineața. Este important să ne trezim. Să deschidem ochii. Să ne dăm seama și să interpretăm realitatea care ne înconjoară.

- Nu este suficient “să ne îmbrăcam”. Trebuie să ne lăsăm “pătrunși” de Cristos, de gândurile sale, de sentimentele sale, de proiectele sale.

- Și atunci când coboară întunericul, este necesar să luptăm împotriva nopții aprinzând o lumină în noi. O lumină care să ne împiedice să ne pierdem în mijlocul risipirilor, tulburărilor, nebuniilor generale.

Este urgent să luăm hotărâri autonome, să facem alegeri curajoase, să adoptăm comportamente în lumina libertății și care merg împotriva obiceiurilor comune. O ultimă notă. Splendida viziune a lui Isaia (prima lectură), care ne prezintă pelerinajul grandios al tuturor popoarelor în spre Ierusalim, s-ar putea completa cu tema întoarcerii de la muntele sfânt, unde au fost îmbrăcați în lumina Domnului și hrăniți cu Cuvântul său. Adică, ar fi interesant de a accepta transformarea care a avut loc. De verificat nu numai dacă sosesc, ci în special cum se pleacă. Cu alte cuvinte: nu este suficient de găsit drumul spre biserică. Este esențial de găsit drumul după ce au mers la biserică. Nu este suficient să celebrăm Crăciunul. Ceea ce contează este cum ieșim din el. A te prezenta la întâlnire poate fi ușor. Ceea ce este decisiv este a te controla dacă, după întâlnire, știi “să transformi spadele în fiare de plug, lăncile în seceri”. Dacă am pierdut obiceiul de a îndrepta armele împotriva dușmanilor. Dacă am dezactivat limba. Ba mai mult, dacă am șters de-a dreptul din vocabularul nostru cuvântul “război” și termenul de “dușman”.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1027/