“Bucuraţi-vă în nădejde! Fiţi răbdători în necaz! Stăruiţi în rugăciune!” (Rom 12,12)

Duminica a III-a din Advent pune un accent deosebit în liturgia cuvântului pe a doua venire a lui Isus cu un scop bine definit: întărirea credinţei spre o mai mare bucurie a inimii. Aşteptarea celor din Vechiul Testament şi sufletul celor care l-au aşteptat pe Mesia s-a umplut de bucurie. Împlinirea primei făgăduinţe: “Iată, Dumnezeu însuşi vă va da un semn: Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, care se va numi Emanuel-Dumnezeu cu noi” (Is 7,14), este garanţia împlinirii celei de-a doua: “Voi veni să vă iau, spune Emanuel, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,3). Deci, avem motiv de bucurie, chiar dacă trebuie să-l aşteptăm, fiindcă “Speranţa nu ne dă de ruşine” (Fil 1,20) şi apostolul Paul ne îndeamnă să fim veseli în speranţă (cf. Rom 12,12).

Bucuria ne luminează viaţa.

Autorul Scrisorii către evrei spune că: “După ce în repetate rânduri şi în multe feluri Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi (şi cele spuse s-au adeverit), în aceste vremuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul (deci cu atât mai mult se vor adeveri), pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care şi lumea a creat-o” (Evr 1,3). Ceea ce ne dă siguranţa că ne va face părtaşi ai moştenirii, fiindcă şi el s-a făcut părtaş al firii noastre omeneşti.

Crăciunul, momentul istoric în care Cuvântul lui Dumnezeu făcut om apare în lume, reprezintă începutul mântuirii.

Pentru noi care, aşa cum ne spune sfântul Paul, “mântuirea este deocamdată numai în speranţă” (Rom 8,24), lecturile zilei sunt un mesaj de consolare şi de mângâiere: “Spuneţi celor cu inima şovăielnică: Curaj, nu vă temeţi! Priviţi! Însuşi Dumnezeul vostru vine să vă aducă mântuirea. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi surzii vor auzi. Atunci şchiopul va sări ca cerbul şi limba celui mut va fi dezlegată şi va exulta. Atunci vor ţâşni izvoare de apă în pustiu şi şuvoaiele vor brăzda pământul secătuit. Atunci ţinutul ars de soare se va preface în iaz şi ogorul secătuit va mustui de apă” (Is 35,4-6). Cuvintele profetului Isaia sunt spuse pentru a încuraja pe cei exilaţi din Israel, dar ele se pot aplica foarte bine tuturor oamenilor care, dornici de a se converti cât mai profund spre Dumnezeu, se simt neputincioşi în a se elibera de păcat, de mediocritate, de deşertăciunile lumeşti şi mai ales de dubii, de îndoieli, fiindcă o ştim: “Cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo”, dar “Ferice de cel ce rabdă încercarea… fiindcă va primi cununa vieţii” (Iac 1,6.12).

Din închisoarea în care Irod îl aruncase, Ioan Botezătorul urmărea activitatea lui Isus. Ştia că este Mesia, dar comportamentul lui, atât de diferit de cel prorocit, îl lăsa uimit… Orice om trece prin noaptea credinţei… Ucenicii lui Ioan aveau mai mare trebuinţă de a fi lămuriţi şi luminaţi. Ucenicii lui Ioan nu vedeau cu ochi buni cum Isus creşte în ochii lumii ca Mesia, iar învăţătorul lor zace închis, oricând la discreţia lui Irod spre a-i închide gura pe veci… Ioan ştia că Isus este Mesia, auzise glasul Tatălui la botez: “Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea” (Mt 3,17); el îl arătase pe Isus ucenicilor săi ca pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (cf. In 1,30) şi spusese hotărât: “Eu am văzut şi am dat mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (v. 34). Ucenicii lui Ioan mai erau scandalizaţi de faptul că ucenicii lui Isus nu postesc şi nu se roagă precum o fac ei, că chiar Isus mănâncă şi bea cu păcătoşii… în timp ce Ioan suferă rigorile închisorii tocmai pentru că pe cei păcătoşi în frunte cu Irod… Atunci Botezătorul i-a trimis să-l întrebe: “Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?” (Mt 11,3). Drept răspuns, Isus le arată roadele activităţii sale conforme cu prezicerile mesianice: “… orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se vindecă, surzii aud, morţii învie, cei săraci primesc vestea cea bună” şi adaugă: “Fericiţi cei care nu vor găsi în mine prilej de poticnire”. Aşadar, vrea să le spună Isus, Ioan să nu se aştepte la un Mesia triumfalist, ci eu mă asemăn cu Premergătorul mai mult în viaţă decât aşa cum m-a descris în cuvinte: cu securea pusă la rădăcina pomilor răi spre a-i tăia şi arunca în foc; cu lopata în mână spre a aduna pleava ca s-o ard sau spre a boteza pe cei buni cu foc… (cf. Mt 3,10-12). Mesia se prezintă blând, ca un sărac, venit să evanghelizeze pe cei săraci, să vindece pe cei bolnavi, să ia păcatele celor răi asupra sa şi să le spele în sângele său vărsat pe Cruce… Aşa a fost prorocit…

Isus le arată acestor ucenici trimişi de Ioan că există ceva mai de preţ decât postul şi rugăciunea: credinţa şi “fericit este acela care nu se îndoieşte”. Această credinţă nu este o cucerire a omului, a rugăciunilor sau posturilor lui, ci este un dar al lui Dumnezeu, şi acest dar divin îşi află desăvârşirea în el, în Cristos – “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2), în el “Se pune o speranţă mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”, fiindcă “Legea n-a făcut nimic desăvârşit” (id. 7,19).

Ioan Botezătorul s-a bucurat de cele spuse de Isus; şi-a recăpătat încrederea în misiunea sa de a-l premerge pe Mesia în martiriul său.

Isus a ţinut să mai facă această remarcă în faţa mulţimilor care îl ascultau: “Cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan Botezătorul”, deşi tot el spusese că nu s-a născut om din femeie mai mare ca Ioan… Cine este acest “mai mic din împărăţia cerurilor” şi totuşi mai mare decât Ioan Botezătorul? Este Isus însuşi… Ioan era socotit proroc, Isus era încă necunoscut; Ioan era cunoscut ca fiul marelui preot Zaharia, Isus ca “fiul lemnarului”; şi totuşi Cristos, necunoscutul de oameni, este Fiul Tatălui veşnic, zămislit de la Duhul Sfânt din sânul Mariei pururea fecioară…

Poate deseori am trimis şi noi gândurile noastre spre Isus din Tabernacol, ascuns sub chipul smerit al pâinii, ca să-l întrebe: Tu eşti învierea şi viaţa? Este adevărat că acela care te mănâncă va avea viaţă veşnică şi tu îl vei învia în ziua de apoi?

În noaptea credinţei se aude un glas: “Fraţilor, fiţi îndelung răbdători până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă cu răbdare roadele scumpe ale pământului, care depind de ploile timpurii şi de cele târzii. Răbdaţi şi voi… fiindcă venirea Domnului este aproape. Nu murmuraţi, fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, judecătorul stă la uşă. Luaţi exemplu de suferinţă şi de îndelungă răbdare de la prorocii care au vorbit în numele Domnului!” Glasul este al sfântului apostol Iacob (5,7-10).

Să-l ascultăm!