De mai multe secole, în fiecare an, sărbătoarea Crăciunului soseşte exact la 25 decembrie. Este o problemă pur calendaristică. Iar calendarul este ca şi timpul: înaintează inexorabil, orice s-ar întâmpla. Tot aşa, de multe secole, în ziua de 25 decembrie este “Crăciunul”, oricum ar fi timpurile şi realităţile: timp de pace sau timp de război, timp de bucurie sau timp de durere… Ca şi cum Crăciunul ar voi să spună pur şi simplu “acea zi”, tocmai “acea dată”. Apoi ştim că fiecare este liber să-l sărbătorească aşa cum vrea (sau cum poate): daruri, masă copioasă, vacanţe, călătorii, plimbări… Şi chiar prin participarea la Liturghia de la Miezul Nopţii.

Şi totuşi Crăciunul nu este numai o simplă dată, “acea” zi fixă din calendar (în definitiv ce prezintă ziua de 24 decembrie care să fie aparte?). Data, ziua, a fost (chiar dacă numărată în alte feluri) dintotdeauna de când pământul se învârte în jurul soarelui. Crăciunul nu! Sărbătoarea Crăciunului a fost inventată de creştini pentru amintirea unui eveniment. Şi acest eveniment este naşterea lui Isus. Nu data este cea care contează: pe scurt, alegerea acestei zile a fost cazuală. Nu este vorba chiar despre “ziua în care” s-a născut Isus: acea zi nu o cunoaştem. Ceea ce are importanţă este faptul. Şi acest fapt – naşterea lui Isus din Nazaret – este important în măsura în care este importantă pentru noi şi pentru istoria omenirii însăşi persoana lui Isus: cine era, ce a spus, ce a făcut…

“Naşterea lui Isus a fost aşa”: şi imediat – urmând relatarea din sfântul Matei – ne aflăm într-o lume de lucruri în care pare să se treacă de la istorie la legendă, de la concretul faptelor la incontrolabilitatea fanteziei: o tânără care zămisleşte “prin lucrarea Duhului Sfânt”, îngerul care-i apare în vis lui Iosif, îndeplinirea unei profeţii… Poate că cineva nu s-ar putea dispensa de senzaţia unui anumit disconfort în faţa acestei pagini din Evanghelie: şi este chiar foarte uşor – din punct de vedere al scepticismului şi al incredulităţii – să se facă ironii în acest sens, ironii ieftine. Oricum, acestea nu vor putea rezolva enigma identităţii personale misterioase a lui Isus din Nazaret.

În schimb, tocmai asupra acestui punct Evanghelia sfântului Matei vrea să ne atragă atenţia, dincolo de orice pură curiozitate de a şti “cum s-au petrecut într-adevăr lucrurile”. Şi atunci putem într-adevăr să culegem mesajul Evangheliei – cel pe care se fondează acel “de ce” al sărbătorii Crăciunului – avându-se în vedere aceste realităţi:

1. Isus a fost om adevărat în carne şi oase, “născut din femeie” (Gal 4,4) ca orice fiinţă umană, a trăit pe acest pământ într-un timp şi loc bine precizate: nu este un personaj al fanteziei de tipul “Era odată ca niciodată…” etc.

2. Isus a fost un evreu, pentru că s-a născut dintr-o femeie evreică (Maria), a crescut într-o familie de evrei, a fost educat conform legilor, tradiţiilor şi religiei evreilor din timpul său.

3. Isus era “fiul lui David”, pentru că Iosif, soţul Mariei, era un descendent al lui David; iar Iosif de fapt a exercitat faţă de Isus funcţia umană şi legală de tată cu toate efectele, chiar fără a fi “tatăl său” în sens fizico-biologic (aşa cum se întâmplă în cazul unui fiu adoptiv).

4. Identitatea personală a lui Isus nu poate fi înţeleasă decât făcând apel direct la Dumnezeu însuşi. Deşi fiind pe deplin inserat în realitatea istoriei umane – om adevărat, evreu, “născut din neamul lui David” (cf. lectura a doua) – totuşi nu se poate spune despre el “cine” era el într-adevăr numai în termeni umani. Existenţa pământească a lui Isus nu se explică numai prin legile biologiei şi ale istoriei, dar este rodul unei explicite şi directe intervenţii a lui Dumnezeu în istorie, astfel încât fiul Mariei va fi numit “Dumnezeu cu noi”: nu numai un nume, dar o realitate concretă. Acea realitate pe care credinţa creştină o recunoaşte şi care constituie raţiunea de a fi, acel “de ce” al sărbătorii Crăciunului.