Start > Ritul latin > Duminica a III-a din Advent

Duminica a III-a din Advent

29 November 2007
952 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul A)

Crăciunul se apropie. Dar poate părea straniu cât de puțin se vorbește despre “Crăciun, Nașterea Domnului” în biserică în aceste duminici, în timp ce, în aceste zile se vorbește despre aceasta așa de mult la televiziune… Cu siguranță că Adventul liturgiei nu este cel al publicității! Venind la Sfânta Liturghie, nu auzim propunându-ni-se cum să ne cheltuim în vederea sărbătorilor ce se apropie cel “de-al treisprezecelea salariu”; în schimb auzim vorbindu-ni-se despre acel straniu personaj de acum douăzeci de secole care a fost Ioan Botezătorul: Irod l-a aruncat în închisoare pentru că-i reproșa public conduita lui imorală; și o va sfârși cu capul tăiat.

Despre acest om Isus ne spune că în toată omenirea (“dintre cei născuți din femeie”) nu există cineva “mai mare”. Oare este vorba despre obișnuitele paradoxuri – adică moduri de vorbire exagerate – ale Evangheliei? S-ar putea spune și așa. Dar paradoxurile din Evanghelie nu sunt niciodată gratuite, nu sunt făcute pentru senzație: sunt făcute pentru a ne determina să reflectăm, să ne gândim serios. În ce constă “măreția” lui Ioan Botezătorul? Și ce sens au apoi celelalte cuvinte ale lui Isus, conform cărora “cel mai mic în împărăția cerurilor” este totuși “mai mare” decât Ioan Botezătorul? Și ce ne interesează pe noi cei de astăzi toate acestea?

Răspunsul la toate aceste întrebări – aici înțelegându-se ultima – nu se află oprindu-ne privirea asupra lui Ioan, ci mutându-ne atenția asupra lui Isus. Și depinde în întregime de răspunsul care se dă tocmai la acea întrebare pe care Ioan i-a adresat-o lui Isus prin ucenicii săi: “Tu ești cel care trebuie să vină, sau să așteptăm pe altcineva”?

Ioan pune întrebarea din situația și din punctul de vedere de atunci: Isus de abia își începuse predica și vindecarea bolnavilor și multe alte lucruri trebuiau să mai urmeze. Ca mulți alții din timpul său, Ioan, aștepta un “Mesia” diferit, care trebuia să schimbe radical fața pământului, distrugând prin focul judecății lui Dumnezeu toate răutățile și nedreptățile oamenilor… Isus părea că acționează altfel; iar Ioan a fost cuprins de dubiu.

Privind lucrurile din punctul nostru de vedere precum și din situația noastră, aceeași întrebare s-ar putea exprima astăzi în acești termeni: este oare adevărat, sau nu este adevărat, tot ceea ce spunem despre Isus în “Crezul” nostru? De fapt nu avem ființa și identitatea noastră de “creștini”, târâți pur și simplu de o tradiție îndelungată. Noi trăim într-o lume și într-o societate în care Dumnezeu pare să fie din ce în ce mai tăcut, ascuns, absent; și în care înseși simbolurile credinței creștine (începând cu sărbătorile cum ar fi Crăciunul și cu anumite sacramente) sunt adesea răstălmăcite, instrumentalizate, banalizate, reduse la folclor și la ocazii de frivolitate, mondenitate și consumism foarte departe de spiritul Evangheliei.De aceea nu este de mirare dacă uneori, chiar când se caută să se ia în serios credința, ni se poate întâmpla să ne simțim “slabi de inimă” (cf. prima lectură) și să ne dăm seama cu o anumită spaimă de mușcătura dubiului: oare este adevărat mesajul creștinismului… oare nu este iluzorie credința pe care o profesăm?

Poate că uneori și noi suntem ispitiți să judecăm adevărul Evangheliei pe baza “succesului” său practic în comportamentul oamenilor și în structurile societății. Poate că și noi, uneori, am voi “să verificăm” adevărul lui Dumnezeu, în baza modului nostru de a gândi și a așteptărilor noastre față de el… Ca și pentru Ioan Botezătorul și pentru noi valorează cuvântul lui Isus: “Fericit acela care nu se va scandaliza întru mine”. Fericit acela care știe să recunoască prezența și adevărul lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, chiar dacă această prezență și acest adevăr nu corespund totdeauna așteptărilor noastre precum și modurilor noastre de a gândi.

Nu cred că poate exista o credință adultă și sinceră care să nu fi cunoscut încercarea dubiului… Nimeni nu poate fi scutit de “truda, efortul” de a crede. Cu atât mai puțin într-o lume ca a noastră. Iar credința cere să știm “să perseverăm întru răbdare” (cf. lectura a II-a și colecta alternativă a anului A) chiar și atunci când nu ne apare evident adevărul evangheliei și nu înțelegem căile lui Dumnezeu în viața noastră personală și în realitățile și istoria lumii. Dincolo de multele aparențe mai mult sau mai puțin frivole, adevărata “măreție” a unei persoane constă în profunzimea raportului său cu Cristos. Pentru că dincolo de toate realitățile și vicisitudinile istoriei, numai în “împărăția cerurilor” se va adeveri deplina realizare a omului. Și referitor la această “împărăție”, venirea lui Cristos în lume (Crăciunul) i-a fost vestire, semn și început: ca o sămânță aruncată în pământ, până la completa ei maturizare în timpurile și modalitățile pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

De aceea, Botezătorul este numit “mare” între oameni: pentru că a pregătit venirea lui Isus. Dar întrucât “Împărăția lui Dumnezeu” începe să se realizeze cu Isus, cel care trăiește în comuniune cu Cristos este într-un anumit sens într-o situație mai bună și mai privilegiată decât însuși Botezătorul, tocmai datorită raportului mai explicit și mai profund cu Cristos. Aceasta trebuie să fie “măreția” noastră, plină de umilință și de recunoștință față de Dumnezeu.

Ritul latin