Predici

Crăciunul se apropie. Dar poate părea straniu cât de puţin se vorbeşte despre “Crăciun, Naşterea Domnului” în biserică în aceste duminici, în timp ce, în aceste zile se vorbeşte despre aceasta aşa de mult la televiziune… Cu siguranţă că Adventul liturgiei nu este cel al publicităţii! Venind la Sfânta Liturghie, nu auzim propunându-ni-se cum să ne cheltuim în vederea sărbătorilor ce se apropie cel “de-al treisprezecelea salariu”; în schimb auzim vorbindu-ni-se despre acel straniu personaj de acum douăzeci de secole care a fost Ioan Botezătorul: Irod l-a aruncat în închisoare pentru că-i reproşa public conduita lui imorală; şi o va sfârşi cu capul tăiat.

Despre acest om Isus ne spune că în toată omenirea (“dintre cei născuţi din femeie”) nu există cineva “mai mare”. Oare este vorba despre obişnuitele paradoxuri – adică moduri de vorbire exagerate – ale Evangheliei? S-ar putea spune şi aşa. Dar paradoxurile din Evanghelie nu sunt niciodată gratuite, nu sunt făcute pentru senzaţie: sunt făcute pentru a ne determina să reflectăm, să ne gândim serios. În ce constă “măreţia” lui Ioan Botezătorul? Şi ce sens au apoi celelalte cuvinte ale lui Isus, conform cărora “cel mai mic în împărăţia cerurilor” este totuşi “mai mare” decât Ioan Botezătorul? Şi ce ne interesează pe noi cei de astăzi toate acestea?

Răspunsul la toate aceste întrebări – aici înţelegându-se ultima – nu se află oprindu-ne privirea asupra lui Ioan, ci mutându-ne atenţia asupra lui Isus. Şi depinde în întregime de răspunsul care se dă tocmai la acea întrebare pe care Ioan i-a adresat-o lui Isus prin ucenicii săi: “Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altcineva”?

Ioan pune întrebarea din situaţia şi din punctul de vedere de atunci: Isus de abia îşi începuse predica şi vindecarea bolnavilor şi multe alte lucruri trebuiau să mai urmeze. Ca mulţi alţii din timpul său, Ioan, aştepta un “Mesia” diferit, care trebuia să schimbe radical faţa pământului, distrugând prin focul judecăţii lui Dumnezeu toate răutăţile şi nedreptăţile oamenilor… Isus părea că acţionează altfel; iar Ioan a fost cuprins de dubiu.

Privind lucrurile din punctul nostru de vedere precum şi din situaţia noastră, aceeaşi întrebare s-ar putea exprima astăzi în aceşti termeni: este oare adevărat, sau nu este adevărat, tot ceea ce spunem despre Isus în “Crezul” nostru? De fapt nu avem fiinţa şi identitatea noastră de “creştini”, târâţi pur şi simplu de o tradiţie îndelungată. Noi trăim într-o lume şi într-o societate în care Dumnezeu pare să fie din ce în ce mai tăcut, ascuns, absent; şi în care înseşi simbolurile credinţei creştine (începând cu sărbătorile cum ar fi Crăciunul şi cu anumite sacramente) sunt adesea răstălmăcite, instrumentalizate, banalizate, reduse la folclor şi la ocazii de frivolitate, mondenitate şi consumism foarte departe de spiritul Evangheliei.De aceea nu este de mirare dacă uneori, chiar când se caută să se ia în serios credinţa, ni se poate întâmpla să ne simţim “slabi de inimă” (cf. prima lectură) şi să ne dăm seama cu o anumită spaimă de muşcătura dubiului: oare este adevărat mesajul creştinismului… oare nu este iluzorie credinţa pe care o profesăm?

Poate că uneori şi noi suntem ispitiţi să judecăm adevărul Evangheliei pe baza “succesului” său practic în comportamentul oamenilor şi în structurile societăţii. Poate că şi noi, uneori, am voi “să verificăm” adevărul lui Dumnezeu, în baza modului nostru de a gândi şi a aşteptărilor noastre faţă de el… Ca şi pentru Ioan Botezătorul şi pentru noi valorează cuvântul lui Isus: “Fericit acela care nu se va scandaliza întru mine”. Fericit acela care ştie să recunoască prezenţa şi adevărul lui Dumnezeu în Isus din Nazaret, chiar dacă această prezenţă şi acest adevăr nu corespund totdeauna aşteptărilor noastre precum şi modurilor noastre de a gândi.

Nu cred că poate exista o credinţă adultă şi sinceră care să nu fi cunoscut încercarea dubiului… Nimeni nu poate fi scutit de “truda, efortul” de a crede. Cu atât mai puţin într-o lume ca a noastră. Iar credinţa cere să ştim “să perseverăm întru răbdare” (cf. lectura a II-a şi colecta alternativă a anului A) chiar şi atunci când nu ne apare evident adevărul evangheliei şi nu înţelegem căile lui Dumnezeu în viaţa noastră personală şi în realităţile şi istoria lumii. Dincolo de multele aparenţe mai mult sau mai puţin frivole, adevărata “măreţie” a unei persoane constă în profunzimea raportului său cu Cristos. Pentru că dincolo de toate realităţile şi vicisitudinile istoriei, numai în “împărăţia cerurilor” se va adeveri deplina realizare a omului. Şi referitor la această “împărăţie”, venirea lui Cristos în lume (Crăciunul) i-a fost vestire, semn şi început: ca o sămânţă aruncată în pământ, până la completa ei maturizare în timpurile şi modalităţile pe care numai Dumnezeu le cunoaşte.

De aceea, Botezătorul este numit “mare” între oameni: pentru că a pregătit venirea lui Isus. Dar întrucât “Împărăţia lui Dumnezeu” începe să se realizeze cu Isus, cel care trăieşte în comuniune cu Cristos este într-un anumit sens într-o situaţie mai bună şi mai privilegiată decât însuşi Botezătorul, tocmai datorită raportului mai explicit şi mai profund cu Cristos. Aceasta trebuie să fie “măreţia” noastră, plină de umilinţă şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

pr. Anton Iştoc Ritul latin