- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a V-a din Postul Mare

Posted By volum colectiv ITRC On November 26, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Analizând cu atenție liturgia cuvântului din duminicile Postului Mare, putem constata cu ușurință că Biserica oferă credincioșilor spre meditație diferite aspecte din viața publică a lui Isus observate până la patima și moartea sa pe cruce, aspecte care ne conduc cu gândul la un anumit punct comun sau care exprimă aceeași idee. Tema ispitirii lui Isus din prima duminică, schimbarea lui la față, cunoscutul dialog de la fântâna lui Iacob dintre Isus – izvorul apei vii și femeia samariteană, precum și momentul vindecării orbului din naștere descris în evanghelia duminicii trecute, sunt tot atâtea imagini care reflectă foarte clar același mesaj: măreția și atotputernicia Fiului lui Dumnezeu. Rând pe rând toate aceste imagini prezentate în duminicile precedente din Postul Mare au avut rolul de a ne pregăti spre o mai mare deschidere a minții și a inimii pentru a putea accepta și a înțelege mai bine o realitate ce conține un adevăr de care depinde întreaga noastră viață de creștini. Este vorba despre cea mai mare minune săvârșită de Cristos și cea mai mare sărbătoare a întregii Biserici: Învierea sa din morți.

Astăzi, când mai sunt încă două săptămâni până la sărbătorirea acestui mare eveniment salvific, liturgia cuvântului ne introduce deja, tot ca o pregătire, în ambientul glorios al Învierii. Nu ne prezintă sau nu ne descrie în mod direct învierea lui Isus, dar ne oferă, ca un preludiu, o imagine pregătitoare la ceea ce avea să se împlinească nu peste mult timp, într-un mod mai miraculos. Aici Biserica se folosește în învățătura ei de o pedagogie specifică: mai întâi ne descoperă o realitate mai simplă pentru ca apoi să putem înțelege o altă realitate mai mare.

Concret, Biserica ne vorbește astăzi despre atotputernicia lui Cristos asupra vieții și a morții, descriindu-ne în evanghelie un caz petrecut în Betania: învierea lui Lazăr. Această minune a lui Isus este un fapt instrumental prin intermediul căruia își descoperă puterea sa divină. Evanghelistul Ioan relatează că Isus primește vestea îmbolnăvirii grave a lui Lazăr, dar nu se grăbește să meargă în Betania ca să-l vindece, dimpotrivă, mai rămâne încă două zile în ținutul în care era; el aștepta intenționat ca Lazăr să moară și le spune aceasta apostolilor pe față: “Lazăr a murit și mă bucur pentru voi că nu am fost acolo, pentru ca voi să credeți“. Deci primii care aveau nevoie de această minune pentru a crede în puterea Fiului lui Dumnezeu erau chiar apostolii, cei care de nenumărate ori l-au ascultat vorbind în parabole, cei care l-au văzut vindecând bolnavii, cei care permanent au stat cu el și au avut posibilitatea să-l cunoască mult mai bine decât toți ceilalți evrei, ei erau primii pe care Cristos trebuia să-i convingă.

De altfel, doctrina despre învierea morților a fost revelată de Dumnezeu poporului în mod progresiv, iar speranța în această înviere s-a impus ca o consecință intrinsecă a credinței într-un Dumnezeu creator al omului întreg: trup și suflet. Unul din momentele acestei revelări divine ne este descris în prima lectură de azi, unde Dumnezeu îi descoperă profetului Ezechiel într-o viziune, acțiunea sa mântuitoare pe care o va înfăptui cu poporul lui Israel. La proclamarea cuvântului său mormintele se vor deschide, trupurile fără viață vor fi însuflețite și își vor continua ritmul normal al vieții.

Însă, înainte de acest fragment pe care l-am ascultat în prima lectură, în același capitol citim cum Dumnezeu mai întâi îl provoacă pe profet: “Fiul omului, vor învia oasele acestea?” Iar profetul răspunde: “Dumnezeule, numai tu știi aceasta“. Un dialog asemănător este relatat și de evanghelist atunci când Cristos o interpelează pe Marta: “Fratele tău va învia“. Iar ea îi replică: “Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi“.

Ambele răspunsuri, atât al profetului, cât și al Martei, conțin, deși nu explicit, dar indirect recunoașterea adevărului din partea lor că Dumnezeu este atotputernic, vrednic de crezare în tot ceea ce spune și în tot ceea ce face.

Așadar trebuie să ne lăsăm pătrunși astăzi de mesajul evanghelic și să ne dăm un răspuns referitor la atitudinea noastră de credință în fața atotputerniciei Mântuitorului asupra vieții. Așa cum a întrebat-o pe Marta, Cristos ne poate întreba pe fiecare dintre noi: “Eu sunt învierea și viața; cine crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta creștinule?” Oare ne poate lăsa indiferenți această provocare a Mântuitorului? Apoi, ceea ce este important nu este doar un răspuns teoretic pe care suntem tentați să-l dăm ca la orice altă întrebare, dar este necesar ca răspunsul nostru afirmativ să-l transpunem în viața practică. Numai atunci când viața noastră va fi marcată de un adevărat optimism exprimat în orice acțiune bună, numai atunci când cu inima plină de speranță vom reuși să depășim cu ușurință greutățile vieții, numai atunci putem spune că pentru noi Cristos este viața și învierea.

Este adevărat că încă de la început credința creștină a avut de înfruntat multe neînțelegeri și opoziții, așa cum mărturisește și Sf. Augustin că “în nici un punct credința creștină nu întâlnește mai multă opoziție decât în privința învierii trupurilor“, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dubităm în credința noastră, deoarece Cristos declară: “Eu sunt învierea și viața; cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi“.

Se acceptă de obicei că după moarte viața persoanei umane continuă în mod spiritual. Însă există mulți care se întreabă: cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viața veșnică?

Numai cei cu credință slabă și fără fundament pot obiecta astfel. Într-adevăr, nu știm cum se va realiza aceasta, dar Cristos ne demonstrează că este posibil, iar Sf. Apostol Paul afirmă în a doua lectură de azi, “duhul celui care l-a înviat pe Isus din morți, locuiește în noi“.

Isus însuși îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în el și care au mâncat trupul său și au băut sângele său. El dă încă de pe acum un semn și o garanție, redând viața unor morți și vestind prin aceasta atât învierea noastră cât și propria sa înviere, care va fi totuși de alt ordin.

Astfel speranța creștină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos Cel Înviat, cu trupul său glorificat, cu alte cuvinte de contactul cu Sfânta Euharistie, care n-ar fi fost posibilă fără Patima, Moartea și Învierea lui Isus.

Ceea ce ne-ar putea umbri această speranță este păcatul, ca urmare a trăirii după poftele trupului și nu după îndemnurile Duhului. Dacă Duhul lui Cristos locuiește în noi, cum afirmă și Sf. Apostolul Paul, trupul este mort pentru păcat. De aceea decizia noastră trebuie să fie fermă: ori îi slujim lui Cristos și atunci trăim după îndemnurile lui și credem ceea ce ne spune el, ori ne supunem nouă, trupului nostru, și atunci trăim după poftele trupului. Iar la doi stăpâni nu putem sluji în același timp.

Convinși fiind de exigența slujirii Domnului, trebuie să avem încredere în cuvintele și faptele sale, în toată opera și misiunea lui. Mărturia Martei, din evanghelia de azi: “Doamne, eu cred că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit în lume” poate fi considerată drept un exemplu demn de urmat care ne demonstrează o credință matură. În orice moment al vieții noastre trebuie să fim gata să putem mărturisi credința în mod conștient, dar cu atât mai mult acum, în timpurile noastre, când atâtea concepții și ideologii greșite denaturează adevărul despre Dumnezeu, despre Biserică și mai ales despre om, distrugându-i de cele mai multe ori demnitatea sa de persoană umană creată de Dumnezeu.

O idee absolut inadmisibilă pentru un creștin, cum este reîncarnarea, influență a unor concepții necreștine, nu are nimic de a face cu doctrina creștină despre înviere, așa cum a lăsat-o Cristos Bisericii sale. Nici în prima lectură, nici în Evanghelie nu este scoasă în evidență această idee a reîncarnării, mai întâi a evreilor, apoi a lui Lazăr, dar trebuie remarcată atotputernicia lui Dumnezeu pe care o are asupra vieții celei mai perfecte creaturi – omul, și implicit asupra întregului univers. El este stăpânul care are puteri depline asupra noastră, Căruia trebuie să-i slujim în fidelitate, cu speranța că ne va învia și pe noi în ziua de apoi la viața veșnică, înviere care este posibilă, cum ne demonstrează Cristos și ne proclamă: “Eu sunt Învierea și Viața; cine crede în mine nu va muri în veci“.

Meditând la aceste cuvinte ale Mântuitorului și având mereu în minte cuvintele psalmistului de azi: “Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu se încrede în cuvântul său“, vom ajunge cu siguranță în cele din urmă să recunoaștem atotputernicia și gloria Fiului lui Dumnezeu.

Claudiu Iștoc


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1013/