- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a II-a din Postul Mare

Posted By volum colectiv ITRC On November 26, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Cred că fiecare dintre noi a experimentat în viață împărtășirea unui secret din partea unui prieten. Acesta ne-a dezvăluit secretul său pentru că ne-a găsit demni de încredere. Felul nostru de a ne comporta și de a gândi de care s-a convins în decursul relațiilor noastre de prietenie l-a asigurat că poate să ne acorde această încredere care era de fapt condiția necesară pentru destăinuirea secretului.

Dumnezeu ne-a încredințat fiecăruia secretul propriei noastre vieți, o chemare pe care numai noi am perceput-o. Ne-a ales să colaborăm cu El pentru realizarea planului său de mântuire chemându-ne la diferite misiuni. El ne-a acordat încrederea sa fără vreun merit al nostru, dar în mod cu totul gratuit. Pentru a putea urma chemarea, Dumnezeu însuși ne oferă harul său. Cum putem noi beneficia de acest har?

Lecturile proclamate la această Sfântă Liturghie ne arată că aceasta devine posibil numai prin credință. Credința este răspunsul omului la chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează. Dar această chemare pe care el o face fiecăruia dintre noi vrea să fie o întâlnire personală cu EI. A fi dispuși să acceptăm această invitație înseamnă de fapt a percepe tocmai vocația noastră proprie, înseamnă a urma voința lui Dumnezeu, care nu este și nu poate fi vreodată în contradicție cu voința noastră luminată de harul divin. Chemarea pe care a simțit-o unul fiecare dintre noi ne-a apărut poate la început ca ceva tentant și am acceptat-o cu bucurie, numai din iubire față de Dumnezeu. Dar pe parcurs ne-a scăzut sau am pierdut din acel entuziasm de la care am plecat. Și dacă astăzi mulți dintre creștini se simt dezorientați într-o lume în care preocupările zilnice le răpesc aproape tot timpul, dacă astăzi mulți dintre tinerii noștri nu mai sunt capabili să descopere adevăratele valori ale vieții, mulțumindu-se cu plăcerile de moment care mai degrabă sau mai târziu îi vor dezamăgi, motivul cel mai puternic ce poate fi invocat este lipsa de credință.

Prima lectură, luată din Cartea Genezei, aduce în fața noastră credința lui Avram. Dumnezeu se revelează patriarhului, interpelându-l direct: “Ieși din țara ta, părăsește familia și casa tatălui tău și mergi în țara pe care ți-o voi arăta”. Avram primește deci o vocație specială din partea lui Dumnezeu. Însă o astfel de vocație nu poate fi urmată cu ușurință. Am văzut că aceasta presupune dezlipirea de familia sa, de țara sa, de mentalitatea în care a trăit până atunci și totodată adaptarea la o nouă situație de viață încă necunoscută și cu un viitor care se arăta destul de nesigur, dar bazat numai pe credința în cel care 1-a chemat, în Dumnezeu însuși. Fără această credință nu ar fi putut să accepte o asemenea chemare. Să fim convinși că și chemarea noastră trebuie să fie ancorată într-o credință profundă, alimentată mereu cu hrana Cuvântului divin și a Euharistiei. Credința trebuie apoi trăită permanent. Dar oare câți creștini știu să-și trăiască credința în mediul lor specific, fie la servici, fie în familie? Referindu-mă la familie, aș dori să vă propun dumneavoastră părinților să faceți o reflexie care se impune astăzi mai mult ca oricând asupra modului în care știți să vă trăiți credința alături de copii dumneavoastră. Pentru că dacă multe familii suferă astăzi din cauză că nu mai pot regăsi cu ușurință acea fericire care domnea la începutul căsniciei lor, aceasta este tocmai pentru faptul că le-a scăzut în primul rând credința în Dumnezeu și încrederea reciprocă unul în celălalt. Și de aici au urmat toate celelalte.

Dacă urmărim mai departe relatarea din Geneză, observăm că Avram odată cu chemarea de a părăsi țara și neamul său primește și binecuvântarea din partea lui Dumnezeu: “Te voi binecuvânta și tu vei fi izvor de binecuvântare“. Așadar cel care urmează chemarea sa va primi și binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Binecuvântarea primită de Avram se va realiza în descendența sa numeroasă, el devenind conform promisiunii divine părintele unei mari națiuni care va dăinui secole întregi în ciuda atâtor încercări. Din sânul acestei națiuni se va ridica Mesia, Unsul lui Israel în persoana căruia se concentrează toată descendența promisă lui Avram. Acesta va fi Mântuitorul nu numai al poporului său, dar al tuturor popoarelor din toate timpurile.

Timpul Postului în care ne aflăm este un moment privilegiat care are menirea de a ne pregăti și a ne introduce în însăși realitatea unică a mântuirii noastre pregătită din veșnicie de Dumnezeu prin patriarhi și profeți și înfăptuită de Cristos prin moartea sa pe cruce și învierea sa glorioasă.

Evanghelia de astăzi ne propune episodul schimbării la față a lui Cristos tocmai pentru a scoate mai bine în evidență semnificația profundă a timpului de post pe care îl trăim: nu este un timp de disperare ca și cum Cristos ne-ar fi părăsit pentru a apărea din nou la Înviere, dar este un timp mântuitor, un timp de speranță, un timp liturgic de întărire a credinței noastre în Cristos care îndură chinurile crucii până la moarte, dar care va învia glorios pentru a nu mai muri.

Tabloul schimbării la față este descris de evanghelistul Matei prin elementele specifice unei manifestări divine. Soarele, lumina, norul luminos, vocea din cer sunt semne de neconfundat care îi determină pe cei trei martori aleși de Isus însuși, Petru, Iacob și Ioan, să contemple cu anticipație manifestarea gloriei lui Cristos cel înviat. Dincolo de această descriere sumară a evanghelistului rămâne însă un mare mister care nu poate fi asimilat decât de cel care trăiește permanent în viața sa experiența credinței. Apariția lui Moise și a lui Ilie, care poartă o conversație cu Isus, semnifică prezența vechii alianțe, legea și profeții. Astfel apare clar legătura ce există între vechea alianță și noua alianță. Cristos preia și desăvârșește planul de mântuire început și pregătit de Dumnezeu prin lege și prin profeți.

Evanghelia merge mai departe și ne prezintă atitudinea ucenicilor. Aceștia, văzând cele ce se petrec înaintea lor “au căzut cu fața la pământ și au fost cuprinși de o mare spaimă“. În momentul următor însă le apare Isus și îi liniștește. Iată deci că ucenicii, deși au trăit atâtea experiențe alături de Isus, care le dezvăluise ceva din misterul vieții sale ca Om – Dumnezeu, rămân totuși incapabili de a percepe acest eveniment care, de altfel, este doar un crâmpei din marele eveniment care va avea loc la Înviere. Ei vor fi capabili să înțeleagă tot ceea ce Isus i-a învățat și a făcut abia după Înviere și mai ales după Rusalii.

Dar noi creștinii care am înviat prin botez la viața nouă a harului, care am primit pe Duhul Sfânt la mir și îl primim ori de câte ori ne spovedim, nu rămânem de multe ori indiferenți și ignoranți în fața lui Cristos? Poate ni se întâmplă de multe ori să participăm la Sfânta Liturghie fără ca la sfârșitul acesteia să ne simțim îmbogățiti cu ceva, fără a descoperi acea bucurie interioară pe care o oferă Cristos prietenilor săi. Ne frământăm cu problemele noastre zilnice și nu mai suntem în stare să-l descoperim și să-l adorăm pe Cristos prezent în mod real în pâinea și vinul de pe altar. Dumnezeu nu-și mai găsește spațiu în inimile noastre pentru că totul a fost ocupat de alte interese. Urmarea lui Cristos devine un lucru prea greu pentru noi. Avem atunci dreptul să ne descurajăm și să abandonăm drumul credinței? Să privim la îndemnul plin de curaj din lectura a doua pe care Sf. Paul, aflându-se în închisoare la Roma, i-l adresează lui Timotei, căruia i-a transmis el însuși puterea apostolică prin impunerea mâinilor. Acest curaj de care era pătruns apostolul și pe care vrea să i-l insufle lui Timotei și nouă tuturor provine “prin puterea lui Dumnezeu“, căci el ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă într-un mod cu totul gratuit prin harul dăruit nouă în Isus Cristos. EI este cel în care ne descoperim identitatea noastră de creștini, spre EI se îndreaptă credința noastră. Și care poate fi modul cel mai eficace prin care este generată această credință, dacă nu tocmai predicarea și ascultarea cuvântului și unirea intimă. cu Isus Cristos, mort și înviat?

Să punem și noi astăzi la baza tuturor acțiunilor noastre credința, după exemplul lui Avram, și să o facem să crească în noi printr-o participare cât mai conștientă la Sfânta Liturghie și printr-o viață călăuzită numai de adevărul care provine de la Cristos. Acest timp de post să devină pentru noi un timp în care să trăim mai intim cu Cristos cel răstignit, un timp în care să dobândim curajul de a trăi credința noastră în fața lumii. Cu siguranță ca nu vor fi puțini aceia care nu ne vor înțelege sau nu ne vor accepta. Dar să ne gândim că nici Cristos nu a fost acceptat. De aceea, urmând exemplul său și întărindu-ne cu EI la masa euharistică, să ne lăsăm conduși în acest timp de Duhul Sfânt astfel încât să putem ajunge să trăim pe deplin bucuria Învierii.

Egidiu Condac


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/1010/