Timpul Postului Mare, pe care l-am început in ziua de Miercurea Cenuşii, este un drum al convertirii, al purificării şi al harului ca pregătire pentru Sfintele Paşti. Isus însuşi a inaugurat acest drum postind timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustiu. Cristos înainte de a vesti împărăţia lui Dumnezeu, venită în lume prin persoana Sa, înainte de a predica, EI se ruga înainte de a păşi in viaţa publică, de a merge printre mulţimi, El a mers prin pustiu, in singurătate. Înainte de a-i căuta pe oameni, El căuta faţa Tatălui său din ceruri. El postea. Ispitele la care este provocat Isus în pustiu au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Cineva s-ar putea întreba cum de a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Isus Cristos, însă este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi ca om EI a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea, El a fost ispitit ca om şi nu ca Dumnezeu.

Prima lectură luată din cartea Genezei ne relatează faptul că ispita a fost prezentă încă de la începutul neamului omenesc. După crearea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, diavolul vine şi-i ispiteşte. Ispita lor a fost mândria de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Mai mult, este vorba de un păcat de rebeliune împotriva lui Dumnezeu deoarece, înlocuindu-L pe Dumnezeu, voiau ei înşişi să cunoască binele şi răul. Greşeala aprecierii arată imediat şi efectul devastator: sentimentul ruşinii, notat chiar de autorul sacru, indică o dezarmonie, o sfâşiere a omului în sine însuşi pentru că nu mai ştie să privească realitatea cu ochi limpezi şi nevinovaţi. Păcatul va purta cu sine fragmentarea armoniei omeneşti.Va da la lumină adevărul dramatic al omului orgolios şi păcătos. Alegerea sa negativă nu poate să conducă decât la moarte.

Isus Cristos, prin răspunsul său afirmativ la planul Tatălui, apare ca Noul Adam care rectifică eşecul suferit de primul om, după cum ne spune şi apostolul Paul, şi dă început unei noi umanităţi.

Isus s-a lăsat ispitit de diavol pentru a ne da nouă, fraţilor săi, o lecţie de umilinţă, mai mult, o lecţie de curaj, siguranţă şi victorie. Încercarea, ispita face parte din viaţa noastră, din lumea noastră personală şi comunitară. Ispita se prezintă, de altfel, ca o realitate cutremurătoare şi misterioasă, ca o forţă sau putere, ostilă lui Dumnezeu, care acţionează în noi cu stimuli şi sugestii pentru a ne dezlănţui pasiunile şi a ne îndemna acolo unde voinţa este mai slabă, la aversiune faţă de Dumnezeu.

Cristos a fost în toate asemenea nouă afară de păcat. S-a asemănat cu noi şi în ispite şi în încercări. Nimeni nu trebuie să se înfricoşeze sau să se descurajeze. Căci, dacă a fost “ispitit” Isus, care ar fi motivul pentru care nu ar trebui să fim ispitiţi şi noi? Ispita, într-adevăr, nu umileşte demnitatea noastră de persoană, existenţa noastră creştină. În lumina credinţei, ispita este o încercare care formează şi căleşte caracterul nostru spiritual, prietenia şi fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu.

Dacă am urmat cu atenţie Sfânta Evanghelie, am observat cum diavolul a încercat de trei ori să-L ducă in ispită pe Isus. În primul rând îi cere să schimbe pietrele în pâini, pentru a-şi potoli foamea. Isus, însă, respinge acest lucru nu pentru că nu era convins că foamea putea fi învinsă cu pâinea, dar pentru faptul că nu se poate absolutiza o trebuinţă umană. El spune destul de clar: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

În viaţa sa publică Isus va înmulţi pâinile, şi peştii pentru a potoli foamea mulţimii care-L urma. Isus, deci, nu este insensibil faţă de mâncarea materială, dar atribuie primatul Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărata mâncare şi adevăratul aliment pentru cei care vor să se mântuiască.

A doua ispită are ca obiect sfidarea faţă de Dumnezeu. Diavolul, după un prim eşec, insistă în continuare şi-L duce pe Isus pe aripa templului şi-I spune: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos căci este scris: “Îngerilor săi va porunci pentru Tine şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de piatră. Isus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Mt 4,6-7). Câţi dintre noi nu-L sfidăm pe Dumnezeu supunându-L voinţei noastre, dorinţelor, aspiraţiilor şi capriciilor noastre? Şi dacă Dumnezeu nu ne aude, nu ne ajută, ne răzvrătim impotriva lui cu rebeliune.

Câţi sunt aceia care nu cred sau nu vor să creadă pentru că nu au obţinut de la Dumnezeu beneficiile pe care le pretindeau de la EI şi încă cu insistenţă? Dar Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voinţa noastră, ci noi suntem aceia care trebuie să împlinim voinţa sa. Dumnezeu ştie de ce anume avem nevoie mai înainte ca noi să-I cerem, Lui aparţinându-i dintotdeauna puterea şi voinţa. Cel care îl sfidează pe Dumnezeu nu numai că săvârşeşte un păcat de îngâmfare şi aroganţă, dar şi un păcat împotriva credinţei.

Într-o ultimă încercare diavolul îl conduce pe Isus pe un munte înalt şi îi promite toate bogăţiile pământului dacă îl va adora. Răspunsul lui Isus este categoric: “Piei satană, căci este scris: “Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti”. Putem observa foarte bine în acest răspuns că este vorba despre cultul ce i se datorează numai lui Dumnezeu, diavolul fiind o personificare a idolatriei. Din păcate, idolatria, sub diferite forme, există şi prosperă chiar şi printre creştini. Decât a-L adora pe Dumnezeu şi a-I aduce un cult autentic se preferă şi se aleargă mai bine după idoli, cum ar fi: banul, succesul, puterea, plăcerea, interesele materiale, etc. Cu alte cuvinte, se cade în idolatrie ori de câte ori bunurile materiale iau locul lui Dumnezeu. Tot aici e bine de amintit diferitele forme de superstiţie prin care se atribuie unor lucruri sau unor evenimente o putere supranaturală. Respingând ispita idolatriei Isus îndeamnă pe toţi urmaşii săi să profeseze un adevărat cult faţă de Dumnezeu, să-L adore numai pe Dumnezeu şi pe Cristos Fiul său.

Timpul Postului Mare, văzut de Cristos şi propus de Sfânta Biserică este “semnul sacramental” al convertirii noastre. Sfinţii Părinţi l-au văzut ca un timp de credinţă, de iubire şi pocăinţă. Însă nu toţi pot să se retragă într-o insulă sau să ducă o viaţă cenobitică, dar fiecare creştin trebuie să trăiască timpul Postului Mare în semnificaţia sa profundă, continuând să-şi desfăşoare obligaţiile sale familiare, sociale şi profesionale.

Tot pentru acest timp Biserica a stabilit şi unele norme care prevăd abstinenţa de la carne în zilele de vineri, exercitarea operelor de caritate, participarea frecventă la Sfânta Liturghie şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Unii s-ar putea gândi că postul şi abstinenţa este doar cu privire la alimente, însă există o mulţime de alte lucruri de la care ne putem abţine în acest timp, cum ar fi: unele emisiuni care apar pe posturile de televiziune, spectacole, cheltuieli mai puţin necesare, etc. Drumul convertirii trebuie să fie mai ales o eliberare totală şi radicală din sclavia păcatului. Aceasta presupune o luptă continuă şi un angajament constant pentru a creşte unitatea cu Dumnezeu şi viaţa harului.

Faptele bune trebuie să ne însoţească şi ele în timpul Postului Mare. Nu numai că trebuie să renunţăm la lucrurile care ne sunt de prisos, dar şi la acele bunuri pe care le putem dărui. Aceasta implică un exerciţiu de caritate, generozitate şi solidaritate.

Diavolul, care este o realitate, poate fi învins prin post şi pocăinţă, aşa precum a făcut şi Isus Cristos. Uşor nu va fi, dar acum avem o mai mare siguranţă: în încercare, în ispită nu vom mai fi singuri; Cristos cu puterea Spiritului său acţionează în noi şi cu noi.

Rugăciunea, mai ales cea liturgică, ne va întări capacitatea de a rezista agresiunilor celui rău şi ne va mări speranţa în victorie. Astfel, nimeni dintre noi,cei care avem speranţă, nu va rămâne în încercare, şi cu atât mai puţin să cedeze ispitei.

Neculai Stote